Cum a fost marcată victoria din 1945 la Paris, în ochii unei conaţionale

8 mai 2015, ora 9 dimineața. Străzile Parisului sunt aproape goale. Francezii au liber astăzi. Comemorează victoria din 1945 împotriva nazismului împreună cu americanii, britanicii, iar pe 9 mai li se vor alătura și țările din fosta Uniune Sovietică. Astăzi, François Hollande îl are ca invitat special pe omologul său polonez, Bronislaw Komorowski, și secretarul de stat al SUA, John Kerry, un francofil apropiat al Franței și al Elyseului.

Pe la ora 10 dimineața, ieșirile din stațiile din metro ce dădeau pe bulevardul Champs-Élysées au fost închise. Steagurile franceze stau bine ancorate, fluturând a victorie, iar câteva sute de agenți mențin ordinea publică în așteptarea paradei militare. Niciun simbol care să amintească de Armata sovietică.



Ceremonia nu se lasă așteptată. Începe exact la ora menționată în comunicatul prezidențial. În mulțime nu se prea văd pensionari cu decorații în piept, nici copii cu flori în mână. Nici tineri cu panglici în piept.

Trotuarul este plin de blițuri. Mulțimea face poze și socializează. Oamenii zâmbesc și își spun de unde vin. Pe alocuri menționează de ce nu ar mai vrea să se repete istoria, iar alții își amintesc de cei pierduți în război. Unii dintre ei încă își mai caută părinții.

Printre mulțime, o pensionară, activistă în cadrul a două asociații ce se preocupă de drepturile victimelor de război. Îmi spune că numărul celor care își caută rudele este tot mai mare. Își amintește de tatăl ei: „Părinții mei au fost născuți ambii în Alsacia, tatăl meu însă a fost înrolat în Armata Germaniei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După ce s-a terminat războiul, a fost luat de Armata sovietică și dus în minele cu sare din Perm, la muncă silnică. S-a reîntors în 1947, iar la un an de la intrarea sa în țară a murit, pentru că era bolnav”.

Jeanne se întristează. Ascultă „La Marseillaise” și aplaudă la trecerea primului tur de călăreți. „Bravo!”, aclamă femeia. Alături de ea stă un cuplu din Rusia, bărbatul poartă panglica Sf. Gheorghe. Aude ce spune Jeanne și intră în conversație. „Nici acum nu ducem vremuri mai bune, dar cum se spune: când vântul bate și coroana se mișcă, cei de jos nu prea o simt”. Jeanne nu pare să înțeleagă aluzia. Nici de ce bărbatul se mândrea cu acea panglică agățată la piept.

Între timp, oficialii depun flori la Mormântul Soldatului Necunoscut. Hollande vorbește de memoria colectivă și de menținerea acesteia vie printre tineri. Premiază peste o mie de tineri care au participat la concursul național inițiat cu ocazia comemorării a 70 de ani de la victoria împotriva nazismului. „Prin artă și cultură ne vom opune rezistenței și deportării, vom învinge daunele memoriei războiului”. Hollande are vocea fermă și plină de speranță când vorbește de transmiterea memoriei tinerilor ca pe o moștenire importantă. „Tinerii din Franța ar trebui să se inspire din istorie. Sunt alte provocări acum, războiul nu a dispărut”. Hollande reamintește de ultimele atentate de la Paris și de tragediile din Ucraina și Irak. „Observ că spiritul liber al societății contează mai mult decât propriile vieți”, a spus Francois Hollande.



Imnul se termină. Militarii ies de pe bulevard. Escortele însoțesc limuzinele oficialilor către Elysée. Rămâne mulțimea.

În metrou, un pensionar observă pozele de la paradă. Îmi spune că nu este împotrivă ca ziua de 8 mai să fie sărbătorită ca zi națională, dar ar prefera să nu fie zi de vacanță, pentru că „sunt deja prea multe”.

La Paris, de 8 mai aproape peste tot este închis. Toți au dreptul la vacanță. Doar emigranții muncesc. Mustafa are un atelier de croitorie. Locuiește aici de 35 de ani. Pentru el, 8 mai este o zi lucrătoare, dar nu are clienți. Parizienii „evadează” din oraș sau preferă să petreacă timpul în familie.

Astfel, sub pretextul războiului din 1945, astăzi milioane de oameni au zi de vacanță și strigă „victorie”. Totuși, este un jubileu timid și umbrit de conflicte.

Președintele Franței are dreptate, războiul nu s-a terminat. El își extinde tacit tentaculele.

Iar eu mă gândesc la bunicul Fiodor, care în fiecare dimineață de 9 mai își lua vesta plină cu decorații și pornea spre monumentul eroilor căzuți. Apoi trecea pe la cimitir și își amintea de cei care nu mai sunt. Uneori mai plângea. Seara, acasă, după câteva pahare de vin, cânta aproape în șoaptă „Deșteaptă-te, române”. Acesta era eroul meu neînțeles.

Alla Tofan, Paris