Copilărie printre invalizi și bătrâni

Soartă: La Azilul Republican pentru invalizi şi pensionari din Chișinău locuiesc câteva familii împreună cu copiii lor

În timp ce aleșii poporului au case de milioane, iar recent au mai cerut încă câte un apartament, unii de-abia încap într-o cămăruță de zece metri pătrați. O astfel de încăpere adăpostește trei copii și pe părinții acestora în Azilul de invalizi și bătrâni din capitală. Locuiesc acolo de 12 ani, crescând printre bătrâni și oamenii cu dizabilități fără ca statul să găsească o soluție ca ei să aibă parte de o copilărie fericită.

Invalid la doi ani

În curtea Azilului Republican pentru invalizi și pensionari un grup de bărbați în cărucioare, așezați roată în jurul portarului, discută despre situația politică din țară. „Măi, Valentina Buliga e plecată la carnavalul din Brazilia. Așa că vreo două zile nu o să auzim nimic de ea”, zice încruntat unul mai tinerel. „Ei, putem să ne facem de cap până vine ea”, râde zgomotos altul.

Cel mai în vârstă, Viorel, schițează un zâmbet neputincios pe față și se desprinde din grupul invalizilor. Abătut și ros de gânduri, bărbatul cu greu mai face față anecdotelor colegilor. „Nu-mi prea arde de glume când mă gândesc că am de hrănit trei copii. Pensia de invalid nu se ridică nici la 300 de lei. Și nu vreau nimic decât să lucrez. Nu-mi trebuie nici boarfele lor de la second-hand, doar să pot să le dau și eu 5 lei de o înghețată sau să le cumpăr un caiet”, strânge din buze bărbatul.

Viorel a suferit un accident când nu avea împliniți nici doi ani. „Am rămas invalid la un an și opt luni. Veneam cu părinții de la Anenii Noi și a dat peste noi o mașină. Mama a decedat și am rămas doar cu tata. De la acel accident mergeam cu greu, dar mergeam. Apoi, tata s-a recăsătorit, iar eu am plecat la internatul din Ialoveni”, povestește bărbatul, a cărui venă de la gât se zbate energic sub umbra amintirilor.

Cu familia, la azil

La internat, Viorel a făcut cunoștință cu prima dragoste, care mai apoi i-a devenit și soție. „Tare ne uram la început. Parcă eram pisica și câinele, dar pe urmă, cu „Iubirica” am dat viață la doi copii”, zice el. Însă, fericirea omului nu durează la nesfârșit. Un accident terifiant îl lasă imobilizat în scaunul cu rotile. „Când m-am trezit după operație și am înțeles că nu voi putea merge niciodată, nu am plâns și nici nu am umblat cu jeluitul. Trebuie de privit la viață real. I-am spus Iubiricăi că eu plec la azil. Nu aveam dreptul să-i distrug viața. Am lăsat-o cu doi copii. Ce putea să-i ofere un calic?”, răspunde încurcat bărbatul.

Peste trei luni, Iubirica a luat copiii de mână, când cel mai mare băiat nu avea nici șase ani, și a venit la azil. „Ea tot este invalidă. Nu are o mână, de aceea a reușit să se oploșească la azil, mai ales că noi nu am avut niciodată casa noastră și am stat la gazdă. Într-un final, am obținut permisiunea autorităților să locuim cu toții”, spune Viorel, frământându-și ușor mâinile.

Peste un an, familia lui Viorel s-a mărit cu încă un suflet. Astfel, cei trei copii de mici și-au petrecut copilăria printre invalizi și bătrâni. Terenul de joacă a fost înlocuit cu ograda azilului, iar prietenii - cu animăluțele de prin preajmă. „Ce am putut eu să le ofer picilor mei, decât o cameră într-un azil de bătrâni? În timp ce unii copii au prieteni, ies în ograda blocului și se joacă, ei stau aici printre acești schilozi. Nu știu cum rezistă psihologic. Nu o să văd nicio cană cu apă de la nepoți, numai pentru faptul că părinții lor au locuit la azil și ei nu au avut o copilărie fericită. Da, ei de mâncat au, de îmbrăcat au, dar un mediu sănătos, ioc!”, explică bărbatul.

O singură dorință

Toți copiii lui Viorel învață la școală. Din spusele tatălui, copiii sunt ascultători și depun eforturi considerabile ca să nu-i întristeze cu note rele. „Sunt tare bravo și mă mândresc cu ei. Cea mai mică se duce pe la diferite cercuri artistice, iar cel mai mare e sportiv. Împreună cu soția, chiar dacă am divorțat recent, încercăm să le oferim de toate ca să nu simtă povara asta prea apăsătoare”, zice el.

Dorința lui Viorel e lesne de ghicit: vrea o casă cât de mică, dar să fie a lor și să nu o împartă cu bătrânii. „Nu sunt supărat pe viață. Numai dacă aș avea și eu casa mea ca să le pot oferi un viitor copiilor. Cu ceva timp în urmă, îmi deschisesem la poarta azilului o cizmărie și mă învârteam binișor, dar astăzi nu mai am nimic. Mai pot repara și calculatoare, dar ce, bătrânii au așa ceva?”, întreabă retoric Viorel.

Locuințe sociale, pe hârtie

Acest caz a intrat în atenția Centrului pentru Drepturile Omului care recomandă autorităților centrale să găsească o soluție în urma examinării situaţiei per ansamblu pentru a identifica soluţiile optime, astfel ca să nu fie lezate nici drepturile copilului şi nici ale părintelui cu dizabilităţi.

Reprezentanții Ministerului Muncii, Protecției Sociale și Familiei (MMPSF) spun că aceste familii trebuie să beneficieze de locuințe sociale, însă aceste prevederi sunt doar pe hârtie. „Potrivit legislației, apartamentele sociale, de care ar trebui să beneficieze aceste familii, sunt la nivel de lege. De fapt, autoritățile locale (AL) sunt responsabile de acordarea locuințelor. Însă, până acum nu avem rezultate. Am scris mai multe demersuri către AL și au spus că sunt în căutarea acestor case”, a declarat Rodica Russu de la serviciul de presă al MMPSF.

Potrivit Convenţiei cu privire la drepturile copilului, „în toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala”.

Lilia Gorceac, psiholog: „Sunt predispuși spre stări depresive”

Acești copii locuiesc într-un mediu nociv, care e departe de a fi benefic pentru ei. Ei au un model de viață dureros, care le aduce în suflet suferință. Copiii sunt predispuși spre stări depresive, deoarece ei nu au văzut viața propriu-zisă și nu știu ce înseamnă să fii un luptător. Acest model de viață schimonosit pot să-l folosească neadecvat și să-l urască, fiindcă cresc subestimați și identificându-se cu cei de acolo.