Cazimir Țino // Românii regățeni și românii basarabeni - percepția reciprocă ​

Sine ira et studio

Prezentele rânduri sunt unele eminamente subiective. Așadar, cu totul perfectibile și fără pretenții științifice. Totuși, sunt întărite de o îndelungată experiență personală – de viață, de muncă, de relații sociale – acumulate atât la dreapta, cât și la stânga Prutului. Ani și ani de zile petrecuți și în Țara de-acasă, și în Basarabia, relaționând atât cu regățeni din Republica Moldova (locuitorii vechiului Regat: Moldova zis „românească”, Muntenia, Oltenia, Dobrogea), cât și cu basarabeni stabiliți în actuala Românie. Scopul este cel de a identifica unele percepții reciproce - atât cele ce corespund realității, cât și cele închipuite, exagerate, presupuse gratuit. Întru corectarea lor în adevăr și dreptate. Întru mai buna cunoaștere reciprocă.

Este evident că formăm același neam, același popor, că avem aceeași limbă. Vitregiile istoriei ne-au despărțit temporar, ne-au adunat laolaltă, pentru a ne rătăci din nou. Este un fapt că atât actuala Românie, cât și actuala republică Moldova sunt două state românești – ca în Evul Mediu. Cu toate acestea, de multe ori, românii din România au o atitudine paternalistă – ca să fim eleganți în exprimare – față de românii din Basarabia.

Așadar:

1. Românii din țara de acasă se simt sau își arogă, uneori, calitatea de „frați mai mari” ai românilor basarabeni. Greșit! În privința provinciilor istorice, nu există așa aberație precum frați mai mari, mai mici sau mijlocii. Suntem aceeași și punctum. Așa cum este ridicol să pretinzi că muntenii sunt frații mai mari ai moldovenilor sau ardelenii sunt frații mai mici ai dobrogenilor, tot așa de stupid este să-i luăm de sus pe basarabeni, numindu-i frați mai mici. Ei știu mai bine decât noi ce înseamnă „frate mai mare” și sunt sătui de așa ceva!

2. Veniți uneori în Basarabia – în scurte vizite turistice sau pentru afaceri – cei din dreapta Prutului fac greșeala – pornită din superficialitate – de a confunda bunătatea și blândețea basarabeanului cu prostia. Nu poate fi jignire mai mare pentru românii basarabeni și nici deserviciu mai grav pentru cauza națională decât această atitudine. Faptul că ei nu ripostează arată un bun-simț, cumva paseist, pe care noi cei din România l-am cam pierdut, din păcate...

3. De multe ori, cei din România au tendința enervantă de a-l corecta pe basarabean în vorbirea sa, la tot pasul. Să ne înțelegem: basarabenii au un accent propriu. Și foarte plăcut. La fel ca maramureșenii, oltenii, bănățenii... Mai au și o sumedenie de arhaisme. Termeni păstrați doar în vorbirea românească de aici. Splendid! Și, da, mai amestecă și rusisme (mai ales generațiile mai în vârstă și mai puțin educate). Acestea deranjează și nu sunt înțelese. La fel cum deranjează și nu sunt înțelese la stânga Prutului toate englezismele gratuite și infatuate pe care le folosesc românii din țară pentru a se da mari. De renunțat, deci, la ambele!

4. Sunt unii români care, în activitatea de business desfășurată de ei în R. Moldova, au „tras țepe” unor afaceriști de bună-credință de aici. Ceea ce a aruncat o pată, nemeritată, asupra tuturor românilor. Există o diferență majoră între maniera de a face afaceri: de la dreapta, respectiv din stânga Prutului: În România, ceea ce contează este contractul scris. În R. Moldova încă predomină cuvântul dat și strângerea de mână. Sunt români ticăloși care profită de neînțelegerea termenilor juridici românești în contracte, în Basarabia. După cum sunt și români basarabeni care fac mare caz de onoarea sau obrazul lor („soveste”), dar care la o adică o lasă baltă. Atât înțelegerea scrisă, cât și cuvântul dat ar trebui să meargă împreună. Nu sau-sau, ci și-și.

5. Republica Moldova este o țară care este interesantă prin arta culinară, prin vinurile și cognacurile sale și, eventual, prin „sex-tur Moldova”. Nimic mai idiot decât această etichetă! Basarabia înseamnă cu muuult mai mult decât atât! Arta culinară, da, este o minunăție! Plină de interesante și sofisticate influențe ucrainene, georgiene, armenești, împletite cu arhaice rețete autohtone păstrate doar aici. În orice restaurant sau terasă din Chișinău, de pildă, îți ia jumătate de oră doar să citești meniul! Ceea ce nu se poate spune despre localurile publice din România unde, în cele mai multe, ai aceleași 3-4 feluri întâi și 5-6 feluri doi (cu excepția, magistrală, totuși, a ciorbei de burtă!). Cât despre băuturi, sunt cu mult peste regățeni la cognac și cam la același nivel (înalt) la vinuri. Cât despre alte plezanterii... să nu pomenim aici care este originea multor „lucrătoare” din Bois de Boulogne, din Cartierul Roșu al Amsterdamului sau de pe Ringul vienez, că nu ne mai spală de rușine toată apa din Dunăre!...

Acum, întrucât bățul are două capete, să vedem cum stau lucrurile și în sens invers:

A). Românii ne-au lăsat baltă în 1940, ne-au predat practic rușilor. Da, așa este. Indiferent de circumstanțele atenuante ale retragerii din 28 iunie 1940, aceasta va rămâne o mare pată rușinoasă pe obrazul conducerii de stat a României de atunci! Totuși, să adăugăm că acțiunile antisovietice ale partizanilor basarabeni în perioada iunie 1940 – iunie 1941 au fost sublime, dar au lipsit cu desăvârșire. Și că, la 22 iunie 1941, România a pornit războiul de eliberare a Basarabiei și Bucovinei (de Nord).

B). Marota „jandarmului român”: da, este adevărat că parte din funcționarii români trimiși în Basarabia după 1918 nu erau tocmai modele de moralitate, legalitate și profesionalism. Totuși, dacă este să punem în oglindă apartenența la România versus ocupația sovietică, nu Bucureștiul a trimis sute de mii de deportați în Siberia, nu România a asasinat intelectualitatea satelor și burghezia orașelor, nu Statul Român a colonizat Basarabia cu populații străine, ci Kremlinul.

C). Românii sunt (neam de) hoți și mincinoși. Și se poartă cu noi de sus, ca niște stăpâni. Trec peste faptul că a-i face pe români, in corpore, hoți, echivalează cu a te osândi singur, tu, român basarabean. Trec și peste stupizenia de a extrapola propriile experiențe personale – unele, da! nefericite – asupra întregii națiuni. Sunt oameni și oameni, peste tot. Unii buni să-i pui la rană, alții niște gunoaie vorbitoare – la est și la vest de Prut, deopotrivă! Nu există pădure fără uscături – se spune. Ceea ce face însă diferența este procentul uscăturilor: nu-i totuna să ai 5% vreascuri sau 50%! Și nu e drept ca, indiferent ce scrie pe pașaportul tău (o simplă chestiune administrativă, până la urmă) să confunzi unele minorități etnice din România sau din Basarabia cu majoritatea titulară din ambele state.

D). Apelativele de „românași”, respectiv de „rusnaci”, ambele cu sens peiorativ, date de idioții din ambele țări române, celorlalți. Dacă ne considerăm cu adevărat frați – ceea ce și suntem în realitate – atunci ar trebui să terminăm odată cu numirile astea golănești. Sunt jignitoare și nu ne ajută deloc, în nicio situație.

E). Bilingvismul de facto din Republica Moldova: acesta este o piedică și o discriminare la adresa oricărei persoane care posedă limba română – limbă oficială a RM –, dar nu și pe cea rusă. Care nu mai este, legal, nici măcar limbă de comunicare interetnică. Toate documentele oficiale, toate reclamele, toate filmele sunt scrise/ dublate într-o limbă străină. Care a încetat, demult, să mai fie o limbă internațională și a rămas doar a ocupantului. Totuși, necunoașterea ei pune de facto probleme reale vorbitorilor limbii române, singura oficială. Se ajunge astfel la situații aberante, demne de Kafka: Ambasada SUA din Chișinău face angajări (public), dar una din condiții este cunoașterea limbii ruse! Pa câtă vreme instituții de stat din RM, în special din sudul republicii (dar nu numai), au angajați care nu știu o boabă de română! Și sunt născuți, crescuți, educați (?) aici! La fel și în sistemul bancar din republică, iar exemplele de acest fel ar putea continua.

Toate cele de mai sus se doresc semnale de alarmă pentru toți românii, pentru a renunța la răutăți, prostii și generalizări superficiale. Tot ceea ce dezbină, de la diavol este – spuneau Sfinții Părinți. Rămâne alegerea liberă a fiecăruia dintre noi să mergem pe ceea ce ne unește sau pe ceea ce ne desparte. După cum ne dictează inima și ne duce capul fiecăruia. Roadele – bune sau otrăvite - le vor culege urmașii noștri. Care ne vor pomeni de bine sau ne vor blama, după caz...