Cazimir Țino // Problema identitară în R. Moldova: Considerații politice (II)
Sine ira et studio
Procesul de renaștere națională românească în Basarabia a reînceput, inițial timid, în timpul lui Mihail Gorbaciov, cu politica sa de „glasnost” (deschidere, transparență) și „perestroika” (restructurare, reconstrucție). Ultimul președinte al URSS a dat semnalul unei schimbări fundamentale a cursului politic și economic al „sovietelor” odată cu Tezele Plenarei Comitetului Central al PCUS din 27-28 ianuarie 1987. Acestea au lansat o serie de reforme pe scară largă în toate sferele societății. Ceea ce s-a reflectat și în așa-zisele „republici unionale”, rupând în acestea zăgazurile unor restricții dictatoriale impuse de prea mult timp de către Moscova. Primii au fost, evident, balticii: la 23 august 1987, 5 000 de estonieni s-au adunat la Tallinn, în parcul Hirvepark, pentru a marca 48 de ani de la Pactul criminal Ribbentrop – Molotov, care împărțea Europa între naziștii lui Hitler și bolșevicii lui Stalin. Aceasta a dus la un imens val de activități antisovietice, precum și proteste în masă pentru restabilirea independenței țărilor ocupate.
În Basarabia („RSS Moldovenească”) această perioadă de redeșteptare națională, romantică, durează circa 7 ani, de la primele firave manifestări și aglutinări (1987) și până în 1994. Apare mai întâi Mișcarea Democratică pentru Susținerea Restructurării (3 iunie 1988), urmată de Cenaclul Alexe Mateevici și de Mișcarea Verzilor. Acestea se reunesc la 20 mai 1989 și formează Frontul Popular din Moldova. Mai întâi sub conducerea lui Ion Hadârcă (1989 – 1992), apoi a lui Mircea Druc (1992 – 1994). Între timp, la 15 februarie 1992, formațiunea își schimbă denumirea în Frontul Popular Creștin Democrat. Până în 1994, meritele Frontului Popular originar în ceea ce privește redeșteptarea națională sunt incontestabile: acordarea statutului de limbă oficială a țării limbii române (nu moldovenești!) cu alfabet latin (31 august 1989); adoptarea tricolorului românesc ca drapel de Stat (27 aprilie 1990); primul Guvern național proromân: Mircea Druc (26 mai 1990); schimbarea denumirii republicii, din RSS Moldovenească în RSS Moldova (5 iunie 1990); declararea Suveranității de Stat a RSS Moldova (23 iunie 1990); adoptarea stemei de Stat (3 noiembrie 1990); renunțarea la termenii „Sovietică Socialistă” și redenumirea în Republica Moldova (23 mai 1991); declararea Independenței de Stat (27 august 1991); adoptarea Imnului de Stat „Deșteaptă-te, române!” (27 august 1991); obținerea independenței depline (de facto) prin disoluția URSS (25 decembrie 1991); reactivarea Mitropoliei Basarabiei și așezarea ei în cadrul Patriarhiei Române (14 septembrie 1992 – prima instituție care a realizat explicit reUnirea!).
Anul 1994 marchează însă primele regresii de la drumul regăsirii naționale a românilor basarabeni: alegerile parlamentare aduc la putere Partidul Agrar din Moldova, format din nomenclatura comunistă de la sate, adeptă a moldovenismului (27 februarie 1994); plebiscitul ilegal prin care s-a forțat îndepărtarea reUnificării cu România (6 martie 1994); aderarea R. Moldova la CSI (8/15 aprilie 1994); preluarea președinției PPCD și deturnarea rostului acestuia de către Iurie Roșca (24 aprilie 1994); renunțarea la Imnul de Stat „Deșteaptă-te, române!” și înlocuirea lui cu „Limba noastră” (7 iunie 1994). A urmat apoi a doua perioadă de devenire „independentă” a țării, timp de 15 ani (din 1994 până în 2009).Haos economic, sărăcie, scăderea natalității, emigrație, plus un regim autoritar comunist, sub Vladimir Voronin (7 aprilie 2001 – 11 septembrie 2009). Orice urmă de românism a fost înăbușită, biserica ortodoxă română a fost persecutată și ținută în ilegalitate până în 2002, iar procentul unioniștilor abia dacă se apropia de 10%.
Din 2009 și până în prezent, putem vorbi de o a treia perioadă în devenirea republicii. O perioadă hibridă, evident mai bună decât cea anterioară agrariană – comunistă – socialistă, dar departe încă de idealurile naționale ale precursorilor redeșteptării românești. O perioadă cu lumini și umbre, cu pași înainte, dar făcuți împinși de la spate, cu picarea în ridicol a teoriilor moldoveniste, dar cu un nou pericol la orizont, la fel de nociv ca și moldovenismul: înlocuirea acestuia cu conceptul artificial de „națiune civică”. Și, în plus, cu un paradox: în ultimii 15 ani, procentul unioniștilor a crescut substanțial de la 8 – 10% prin 2007 – 2008, până la 35 - 40, chiar 45 % în prezent (depinde dacă socotim sau nu și numeroasa diasporă basarabeană).
CITIȚI și Cazimir Țino // Problema identitară în R. Moldova: Considerații lingvistice (I)
E drept că: 1. Basarabenii au încercat în ultimii 33 de ani toate combinațiile politice posibile și tot nu le este bine. Doar reUnirea nu au încercat-o încă. 2. O pleiadă întreagă de elevi, studenți și doctoranzi (probabil zeci de mii) și-au făcut studiile în România în tot acest timp – ceea ce are efecte benefice; iar din 2014, de la liberalizarea regimului de vize, trendul emigrației s-a schimbat: de la Est către Vest. 3. Peste un milion de români basarabeni și-au redobândit cetățenia română, iar procentul lor, de peste o treime din toată populația, continuă să crească. Alt paradox: deși la un eventual referendum s-ar pronunța deja, pentru reUnire, aproape jumătate dintre cetățeni, totuși sunt patru ani de când în Parlament aceștia nu mai sunt reprezentați de nici un partid explicit unionist! Și alt paradox: deși în Parlamentul de la Chișinău nu mai sunt partide de jure sau de facto unioniste, totuși numărul acestora înregistrate la ASP este destul de mare: 16! Pe acestea le putem împărți în următoarele categorii (în paranteze, numele liderilor lor):
A)Partide asumat unioniste de la bun început: Partidul Liberal (Mihai Ghimpu), Partidul Național Liberal (Ion Calmâc), Partidul Unității Naționale (Anatolie Șalaru), Alianța pentru Unirea Românilor (fostul Partid Popular Românesc, Boris Volosatâi);
B)Partide care și-au asumat unionismul tardiv și cu jumătate de gură: Mișcarea Populară Antimafie (Sergiu Mocanu), Partidul Liberal Democrat din Moldova (Iulian David), Partidul Democrația Acasă (Vasile Costiuc), Partidul Acțiunea Democratică (Mihai Godea);
C)Partide care, nefiind asumat unioniste, nici nu repugnă explicit reunificarea și care au printre membrii lor și unioniști simpli, de bună credință (dar nu majoritari în activul de partid): Partidul Social Democrat European (fost Partidul Democrat din Moldova, Ion Sula), Partidul Platforma Demnitate și Adevăr (Dinu Plângău), Partidul Acțiune și Solidaritate (Igor Grosu);
D)Partide care au fost unioniste la un moment dat al existenței lor, dar nu se mai declară ca atare acum: Partidul Popular Creștin Democrat (fostul Front Popular din Moldova, Victor Ciobanu), Partidul Verde Ecologist (Anatolie Prohnițchi), Partidul Noua Opțiune Istorică (fost Partidul Alternativă și Șanse, fost Partidul Național Român, Svetlana Chesari), Partidul Voința Poporului (Ștefan Urâtu).
Dacă le veți număra, veți vedea că ies 15, nu 16. Am lăsat dinadins la sfârșit pe cel mai nou dintre acestea, anume Coaliția pentru Unitate și Bunăstare (CUB, președinte Igor Munteanu). Și asta pentru că acest partid nu poate fi înregimentat în niciuna dintre categoriile de mai sus. Pentru că vine cu un concept nou și cu o strategie nouă. Aș numi-o unionismul practic sau, mai bine zis, unionismul faptelor și al proiectelor concrete. Conceptul vizionar stă sub semnul „unionismului pragmatic”.
Ceea ce este cu totul nou în abordarea unui partid național îl reprezintă Proiectul Spațiilor Comune Integrate cu România. Acestea, în cadrul mai larg al unui Parteneriat Strategic Privilegiat cu România. În aceeași notă realistă, Programul politic al CUB prevede stabilirea unui Minister al spațiilor comune în Guvernul României, respectiv al unui Oficiu similar în cadrul Guvernului de la Chișinău. Acestea ar fi responsabile de coordonarea și implementarea proiectelor comune româno-române. În aceeași idee, se propune alocarea a minimum 1% din bugetul public al României și al Republicii Moldova pentru proiecte comune ce să contribuie la coeziunea, extinderea și finanțarea spațiilor comune dintre cele două state.
Viziunea de ansamblu, strategia abordată, valoarea și profesionalismul celor din echipa CUB se constituie în tot atâtea argumente pentru un suflu cu adevărat proaspăt, nepătat și dătător de speranță. Desigur, CUB trebuie să și demonstreze, mai ales în acești trei ani electorali care au început deja. Dar așa cum vedem până acum organizarea, abordarea și propunerile lor concrete, credem că auspiciile sunt favorabile. Timpul va arăta. Dar același timp nu mai are răbdare, mai ales în nesiguranța cvasigenerală din Basarabia. Așa încât etapele, ne place sau nu, vor trebui arse. Nimeni nu stă să aștepte după noi.
Situație EXCEPȚIONALĂ în Transnistria: Riscurile ca gazele rusești să nu mai fie furnizate către malul stâng al Nistrului „sunt mari”
Elena Lasconi, reacție după ce Curtea Constituțională a anulat alegerile prezidențiale: „Statul român a călcat în picioare democrația”
„Moldelectrica”, după ordinele date de premierul Recean: „Suntem în discuții cu Transelectrica privind majorarea capacității comerciale de import al energiei electrice din sistemul electroenergetic al României”