Cazimir Țino // Incursiune în constituțiile Țărilor Române (I)

Sine ira et studio

Se împlinesc astăzi fix 100 de ani de la intrarea în vigoare a Constituției Regatului României din 1923 – ultima constituție democratică și modernă de până la venirea tăvălugului comunist. A fost în vigoare timp de 18 ani (29 martie 1923 – 27 februarie1938 pe deplin, apoi 1 septembrie 1944 – 30 decembrie 1947 parțial). Deși a fost prezentată și tratată de jure drept o constituție nouă, de facto era o variantă modernizată, adusă la zi, a Constituției din 1 iulie 1866. Dar pentru că aniversăm în aceste zile câteva evenimente istorice majore, să facem și o mică incursiune în istorie.

Au existat în Țările Române (Muntenia și Moldova, ca și în Transilvania), de-a lungul secolului al XVIII-lea, mai multe proiecte de charte sau legi cuprinzând elemente de drept constituțional. Ceea ce este comun acestora e că nu au intrat în vigoare formal. Doar ,,Constituția Cărvunarilor” de la 1822 (al comisului Ionică Tăutu) a fost simpatizată de domnitorul Moldovei Ioniță Sandu Sturza (septembrie 1822 – aprilie 1828, depus samavolnic de ruși din scaunul de domnie) care a și încercat să aplice, de facto, unele dintre prevederile sale.

Primele legi organice cu caracter constituțional și care au produs în Principate efecte deopotrivă de jure și de facto au fost Regulamentele Organice impuse de ocupația rusească (1828 – 1834). Astfel, Regulamentul Organic al Munteniei, intrat în vigoare la 1 iulie 1831, și Regulamentul Organic al Moldovei, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1832, erau practic niște Constituții concedate de către puterea garantă (și ocupantă): Imperiul Țarist. Conținutul celor două regulamente era practic identic, cu infime diferențe privitoare la buget și la restricțiile forțelor lor armate. Acestea au rămas în vigoare până la Tratatul de Pace de la Paris din 30 martie 1856, care consfințea noile realități în urma pierderii, de către Rusia, a Războiului Crimeii. Un efemer intermezzo l-a constituit perioada Guvernului Provizoriu revoluționar de la București, (9 iunie 1848 - 30 noiembrie 1848), când Regulamentul Organic al Țării Românești a fost înlocuit de legea, cu caracter constituțional, a Proclamației de la Islaz.

Tratatul de Pace de la Paris din 1856 deschide calea, prin efectele și prevederile sale, Unirii celor două Țări Române – Muntenia și Moldova – și a unei noi așezări legislative, politice și economice, în care influența Puterilor suzerană și protectoare (Imperiile Otoman și Țarist) scade simțitor, anticipând premizele independenței naționale. Convenția de la Paris din 7/19 august 1858, concedată de Puterile Garante către ”Principatele Dunărene ale Moldovei și Valahiei” este, de fapt, prima noastră Constituție în înțelesul deplin al cuvântului. Deși redactată și impusă nouă de Marile Puteri, ținea cont, deși doar parțial, de dorințele Divanurilor Ad-hoc din Muntenia și Moldova, din 1857. Se introducea pentru prima dată principiul separației puterilor în stat și, lucru important dar poate mai puțin știut, se desființau titlurile nobiliare (rangurile boierești). De la această dată nu mai vorbim de boierime, ca clasă socială, ci de înlocuitoarea sa, moșierimea (marii proprietari de moșii, în cvasi-majoritatea lor foștii boieri). Unirea Moldovei cu Țara Românească se produce prin dubla alegere a colonelului moldovean Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie (la Iași), respectiv 24 ianuarie 1859 (la București). În 1862 se formează un guvern unic al României, sub conducerea conservatorului Barbu Catargiu, iar două zile mai târziu se deschid lucrările primului parlament unificat al României, în timp ce Bucureștiul este proclamat capitală unică a țării.

Din păcate, tendințele autoritare și ieșirile dictatoriale ale lui Cuza fac ca acesta să și-i antagonizeze atât pe liberalii radicali, cât și pe conservatori. Pentru a-și întări regimul de autoritate personală, domnitorul anulează practic Convenția din 1858 și o înlocuiește cu un ”Statut dezvoltător al Convenției de la Paris”, intrat în vigoare la data de 3/15 iulie 1864. Deși se revendica de la Convenția din 1858, Statutul îi schimba fundamental sensul acesteia. Caracterul său nedemocratic, faptul că nu îi mulțumea nici pe conservatorii de dreapta (”albii”), nici pe liberalii radicali de stânga (”roșii”), maniera ilicită în care fusese redactat și adoptat, se constituie în premize ale îndepărtării de la tron al lui Cuza. Ceea ce nu întârzie să se întâmple, la 11/23 februarie 1866.

Locotenența Domnească instituită oferă Coroana României Prințului Filip al Belgiei, conte de Flandra (fiu al Regelui Leopold I al Belgiei). Acesta însă, la presiunea lui Napoleon al III-lea, refuză. Alegerea se îndreaptă deci spre Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, din ramura suabă, catolică, a Hohenzollernilor germani. Acesta devine Domnitor al României la 10 mai 1866. La 1 iulie 1866 intră în vigoare o nouă Constituție, prima modernă, cu adevărat autohtonă a României. Elaborată de Consiliul de Stat în perioada februarie – iunie 1866, inspirată din Constituția Belgiei de la 1831, aceasta era una dintre cele mai moderne și mai bine închegate Constituții din Europa acelor vremuri. De factură liberal-moderată, a fost promulgată fără acordul Marilor Puteri. Proclama suveranitatea națională, instituia definitiv principiul separării puterilor în stat, stabilea și garanta drepturile și libertățile cetățenești, includea sistemul electoral bazat pe votul cenzitar, responsabilitate ministerială, instituia ca formă de guvernământ monarhia constituțională ereditară – cerută încă din 1857 de Adunările Ad-hoc. A suferit trei modificări, în 1879, 1884 și 1917. În timpul lui Carol I și al acestei Constituții, s-a obținut Independența de Stat a României (10 mai 1877), reunirea Dobrogei (de Nord) cu România (1/13 iulie 1878), ridicarea României la rangul de Regat (10 mai 1881), reunirea Cadrilaterului (Dobrogea de Sud) cu România (10 august 1913), intrarea României în Primul Război Mondial, de partea Antantei (27 august 1916). Urmează reîntregirea națională a României, cu Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918), Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul (1 decembrie 1918). De asemenea, au loc reforma electorală din 1918 și reforma agrară din 1918 – 1921 (a doua împroprietărire a țăranilor, a celor care luptaseră pe front – promisiune făcută și respectată de Regele Ferdinand I).

Realizarea unirii politice a tuturor românilor într-un singur stat, Regatul României (cunoscut sub numele colocvial de România Mare) impunea și desăvârșirea Unirii sub raport juridic, administrativ, bisericesc. Au existat atunci două curente de opinii: unul care propunea ca vechea Constituție din 1866 să fie doar amendată, iar altul care insista pe o Constituție cu totul nouă. În realitate, s-a produs o îmbinare (fericită) a acestor două curente. Teoretic, a intrat în vigoare o Constituție cu totul nouă. Care în prevederile sale, practic, prelua cele mai multe și mai importante dintre prevederile Constituției vechi – 78 de articole preluate din aceasta, din 138 articole în total. O cale de mijloc așadar, echilibrată, ce acorda textul Actului fundamental în contextul unei lumi noi, apărută după război. O contribuție fundamentală la forjarea acestei noi Constituții l-a avut și Institutul Social Român condus de marele savant Dimitrie Gusti. Era întărit principiul separării puterilor statului, era prevăzut caracterul național, unitar, indivizibil și cu teritoriu inalienabil al statului. Regele domnea, dar nu guverna. Monarhul rămânea cel mai important factor de echilibru într-un sistem de democrație parlamentară în care partidele, uneori, își depășeau competențele. Simbol al unității națiunii române, Regele juca rolul unui arbitru imparțial, veghetor la armonia socială, la echilibrul politic, la dezvoltarea culturală. Pe scurt, Constituția Regală din 1923, pe cât de legitimă pe atât de democratică și armonioasă în prevederile sale, a vegheat la dezvoltarea României și atingerea unor culmi de dezvoltare nemaiîntâlnite până atunci, al căror punct de maxim a fost atins în 1938. De menționat că și prima modernizare a Basarabiei, profundă și cuprinzătoare, s-a petrecut tot în această perioadă, a celor 25 de ani de administrație românească (1918 – 1940; 1941 – 1944).

1938 a reprezentat un an de maxim în dezvoltarea economică și culturală a țării, dar și unul care prevestea nenorocirile ce urmau să vină. Sub aspect constituțional, în contextul extern (pretențiile teritoriale ale Germaniei lui Hitler, Ungariei lui Horthy și Rusiei lui Stalin, desființarea Micii Antante și apoi a Înțelegerii Balcanice, slăbirea galopantă a Franței, izolarea Marii Britanii și izolaționismul inițial al Americii) cât și în contextul intern (criza politică determinată de rezultatele alegerilor din decembrie 1937, instituirea guvernului fascist și antisemit al lui Octavian Goga în aceeași lună) l-au determinat pe Regele Carol al II-lea să preia puterea în propriile mâini. Istoriografia comunistă a vorbit despre o ”dictatură regală” (o contradicție logico-juridică) sau ”carlistă”. În fapt, a fost un regim de autoritate regală, dar pentru comuniști și ciracii lor niciodată nu au contat nuanțele... De drept, noul regim regal se baza pe o nouă Constituție (așadar, nu era o monarhie absolută!), intrată în vigoare la 27 februarie 1938, aprobată prin plebiscit și suspendată de jure (anulată de facto) la 5 septembrie 1940, odată cu retragerea lui Carol al II-lea din fruntea Statului. Această Constituție, deși păstra o parte din prevederile Constituției din 1923, se baza nu pe sistemul pluripartinic, ci pe cel corporatist (al lui Mihail Manoilescu) și era conceput și redactat de un gigant al dreptului din perioada interbelică, Istrate Micescu.

Preluarea puterii de către generalul (ulterior mareșal) Ion Antonescu, la 6 septembrie 1940, nu duce la repunerea în drepturile ei legitime a Constituției din 1923, ci la proclamarea Statului Național – Legionar. Nu vom discuta aici luminile și umbrele regimului de dictatură militară ale lui Ion Antonescu – deși am avea ce scrie, și de o parte, și de alta. Cert este că prin lovitura de palat a Regelui Mihai I din 23 august 1944 se creează premizele atât a defascizării țării, cât și a comunizării ei. La 1 septembrie 1944, Regele Mihai I emite o Lege Constituțională provizorie, prin care Constituția din 1923 este repusă parțial în drepturi – în special prevederile Titlului II (”Despre drepturile românilor”) și ale Titlului III (”Despre puterile Statului”). Se prevedea ca o nouă Constituție democratică să fie, ulterior, elaborată, în urma unor alegeri libere și corecte. N-a mai fost să fie...

Reintrată (parțial) în vigoare, restricționată de facto, cu nenumărate încălcări ale ei de către ocupanții ruși și uneltele lor din partidul comunist local (doar 850 de membri în 1944!), Constituția Regală rezistă totuși până la 30 decembrie 1947, o adevărată zi de doliu a libertății românești. În această zi, sub amenințarea pistolului, a executării a peste 1000 de studenți români (arestați de comuniști) și în disprețul oricăror proceduri juridice legale (bolșevicii nu s-au sinchisit niciodată de legalitate, legitimitate și moralitate), Constituția din 1923 este samavolnic anulată, iar Regele ne este alungat în exil.

A urmat instaurarea deplină a dictaturii comuniste, aduse pe capul nostru de tancurile sovietice, ”dictatură a proletariatului” consfințită prin constituția comunistă din 13 aprilie 1948, înlocuită de cea din 24 septembrie 1952, apoi de cea din 21 august 1965. Interesant că, deși monarhia fusese (ilegal) abrogată, România nu a avut funcția de președinte până în 29 aprilie 1974! Atunci a fost înființată această funcție, după ce Ceaușescu se lăsase fascinat de cultul personalității în urma unei vizite în Coreea de Nord în 1971.

A urmat apoi Revoluția anticomunistă din 16 – 22 decembrie 1989, confiscată de eșalonul doi al PCR și al Securității, sub conducerea comunistului Ion Iliescu, om al Moscovei. Și care, prin manipulare și minciună, nu a permis reînodarea firului istoriei pe care rușii bolșevici ni l-au rupt în 30 decembrie 1947. Așa încât România are astăzi o Constituție nouă, intrată în vigoare la 8 decembrie 1991 și amendată pe 19 octombrie 2003. Interesant că și astăzi, denumirea oficială a Statului român nu este Republica Română ci, simplu, România. Dar despre aceasta, cât și despre iterațiile constituționale ale Republicii Moldova, în episodul următor.

Cazimir Țino