Stiri

Berlinul din noi

Editorial 14.06.2013 10:09 Vizualizări

1454

Antidot

Acum niște toamne eram la Berlin. Îmi luasem câteva zile în plus la cele „oficiale” - atât cât să încap în limitele temporale ale vizei puse cu mare grijă restrictivă de către Ambasada Germaniei, chiar dacă tot ea mă invitase într-acolo -, astfel încât să am timp să mă îndrăgostesc de acest oraș. Și am avut, și m-am îndrăgostit, și…

În una din seri am dat peste o bucată de zid. Era o rămășiță din Zidul Berlinului, tristul simbol al Războiului Rece ridicat în 1961 și demolat abia peste 28 de ani, în 1989. Plină de desene cu graffiti multicolore, bucata aia de zid nu mai semăna deloc, probabil, cu peretele de beton care, timp de aproape trei decenii, a despărțit un oraș, un neam, o țară. Și totuși, avea ceva macabru în ea, drept care m-am pomenit plângând. M-am gândit în acel moment ce aș simți dacă, într-o dimineață, aș afla că nu mai pot să merg la frate-meu la Buiucani, eu fiind stabilită la Botanica. Evident că, la fel ca toți frații și surorile, și noi doi în copilărie ne-am bătut, iar azi ni se întâmplă nu o dată să discutăm mai mult decât în contradictoriu. Dar să decidă altcineva dacă trebuie să vreau și dacă pot sau ba să-l văd?!.

În numele împăcării…

Mi-am amintit de acea seară berlineză într-o altă seara, recent-chișinăuiană, când un prieten m-a întrebat ce am cu secera și ciocanul… N-o zicea (sper eu) neapărat cu titlu de reproș, ci mai mult în contextul articolului Frustrarea „retrocedării silite”, pe care l-am scris săptămâna trecută, după readucerea în legalitate, de către Curtea Constituțională, a însemnelor comuniste. N-am apucat să-i povestesc prietenului meu despre Berlin și rămășița de zid ce m-a marcat - „nu am timp de răspunsuri, abia dacă am timp să pun întrebări”, îndrăznesc să fur și azi un vers, de la Marin Sorescu... I-am spus doar că singurul lucru pe care-l vreau e ca actualii purtători ai acestor simboluri să-și recunoască „descendența”. Întru împăcare.

Acele împăcări umane, dar și istorice, care sunt posibile doar prin recunoașterea greșelilor și... iertarea lor. Prin acceptarea memoriei, nu prin negarea ei. Dacă nu admiți necesitatea acestei purificări, poți să faci zeci de declarații, să semnezi sute de tratate - oricum între cei doi va plana sentimentul de neîncredere. Și în zadar mimezi unitatea partinică și națională pe la recepții și în vizite oficiale prin țările Uniunii Europene, dacă acasă nu faci un minim efort de a-l înțelege pe celălalt.

…al imposibilei împăcări

State mari și națiuni străvechi au susținut nu o dată acest examen al iertării. În tânăra Republica Moldova, însă, împăcarea se pare imposibilă. Deoarece nu o vrea tânăra și neliniștita clasă politică, aflată în soldul fostului imperiu-frate mai mare.

Pentru ea împăcarea nu este productivă - nu-i aduce voturi. Ca să ai voturi, trebuie să urăști și să alimentezi ura. Așa cum au procedat ieri, în Parlament, înflăcărații purtători și promotori ai simbolurilor comuniste, care au refuzat, a câta oară, să dea dovadă de un minim respect pentru cei care au avut de suferit de pe urma părinților spirituali ai simbolurilor „lor”. Chiar să-i coste atât de mult un minut de reculegere în memoria victimelor primului val de deportări staliniste, de acum 72 de ani?

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost deportați în Siberia și Kazahstan peste 20 de mii de basarabeni - acesta e adevărul. Tot adevăr e că foametea din 1946-1947 a făcut peste 300 de mii de victime, oamenii ajungând să se mănânce unii pe alții. Dacă necredincioșii din Parlament au nevoie de dovezi suplimentare, să ceară un tiraj suplimentar la cartea-document a Larisei Turea despre acei ani cumpliți.

Simbolurile lor, oricât s-ar revolta, au asuprit popoare și au despărțit familii, și le-au umplut de tristețe - fie ducându-le în Siberia, fie separându-le prin ziduri înalte păzite de ostași înarmați. Simbolurile lor au crezut că sunt mai presus decât ființa umană - și nu e drept. Își pot șterge aceste păcate doar recunoscându-le. Altminteri, vom trăi cu toții într-un Berlin care nu mai există - unul divizat de zidul uitării.

Autor: Sorina Ștefârță

Prietenii tăi merită să știe ASTA!