Un candidat la PREZIDENȚIALE vorbește DESCHIS despre părinţi, copilărie şi soarta R. Moldova: Cine plăteşte, acela comandă preşedintele?

Interviu oferit de liderul Platformei Demnitate şi Adevăr, Andrei Năstase, pentru brw.md.

- Un punct din biografia dvs. pe care îl veţi ascunde?

- În linii mari, nu am ce să ascund. Sunt tânăr şi toată viaţa mea e în văzul tuturor, ca în palmă. Sunt, desigur, anumite lucruri de caracter personal, pe care le are orice persoană, şi care, cred eu, nu reprezintă interes pentru publicul larg. În rest, nu am ce să ascund.

- Care a fost momentul în care aţi înţeles că s-a terminat copilăria şi în faţă vă aşteaptă o realitate necunoscută?

- Copilăria mea s-a terminat foarte devreme. Tatăl meu a murit când aveam doi ani. De când mă ţin minte, am simţit multe greutăţi ale vieţii, deşi mama şi fratele au făcut tot posibilul ca să mi-l înlocuiască pe tata. Cu toate acestea, m-am maturizat mai devreme decât cei de vârsta mea. Mai devreme am deprins munca fizică, pentru că mama avea nevoie de ajutor. Asta a determinat şi faptul că am devenit independent devreme în luarea unor decizii importante, în asumarea responsabilităţii pentru soarta mea şi uneori şi pentru a altor oameni. În rezultat, această maturizare timpurie m-a ajutat şi la studii, şi în activitatea profesională. Sper că mă va ajuta şi în politică. Cel puţin, sunt gata să-mi asum responsabilitatea pentru soarta ţării.

- Pentru ceea ce ni se întâmplă şi ceea ce devenim este vina şi meritul părinţilor?

- Şi da, şi nu. Pe de o parte, pe om îl formează acele trăsături ereditare transmise de la părinţi, educaţia pe care i-o dau copilului, experienţa lor de viaţă şi mulţi alţi factori inerenţi relaţiei „părinte-copil”. Aceşti factori pot, într-o măsură foarte mare, să determine viaţa unui om - victoriile şi eşecurile, urcuşurile şi coborâşurile. Pe de altă parte însă, o importanţă decisivă o au întotdeauna propriile alegeri, propriile fapte şi eforturi, capacitatea de a ţine cont de proverbul latin „Quilibet fortunae suae faber” („Fiecare este artizanul propriului destin”). Anume o asemenea dualitate determină cele două răspunsuri tipice şi comune la această întrebare. Un om puternic şi destoinic vede în toate succesele meritul părinţilor, iar pentru eşecuri se învinovăţeşte pe el însuşi. Un om slab procedează invers.



- Actuala opoziţie poate fi tratată doar cu simţul umorului?

- Mai degrabă cu tristeţe şi sarcasm. Problema principală a sistemului politic de la noi din ţară constă, după părerea mea, în faptul că timp de 25 de ani acesta scoate la suprafaţă numai politicieni din acelaşi sistem. Întotdeauna a funcţionat regula de fier: „Nu poţi pretinde la puterea politică dacă nu ai făcut parte din acest sistem de coordonate ani de zile”. Nomenclatura sovietică s-a recalificat în cea naţională şi a condus ţara până în 2001. Atunci au nimerit în acest cerc şi cei care au venit la putere în 2009. După 2001, în loc de o nouă elită politică, formată în perioada post-sovietică, s-a produs o revanşă şi la putere pur şi simplu s-a întors nomenclatura sovietică. În 2009 a avut loc o „amestecare de sânge”, să zicem aşa. O parte din nomenclatura anilor 2001-2009 s-a unit cu o parte din grupările anilor 90. Anume această simbioză a dus la oligarhizarea completă şi la capturarea statului.

Şi acum, dacă priviţi atent, veţi vedea că majoritatea aşa-zişilor politicieni de opoziţie vin din vechiul sistem şi visează să se întoarcă în el. Problema e că sistemul e atât de putred, încât există riscul real de colaps social-economic. Oamenii din sistem însă, fie că sunt la putere sau „în opoziţie”, nu îşi doresc în mod serios reformarea acestuia, pentru că le aduce bogăţie într-o ţară săracă. De ce să-şi taie craca pe care stau? Ei preferă mai bine să imite procesul politic, folosind cu dibăcie retorica geopolitică în timp ce continuă să jefuiască poporul. De furat însă, aşa cum ziceam, nu a mai rămas nimic. Să schimbe ceva nu vor, mai ales că pentru multe vor trebui să răspundă. De aceea eu cred că acest cerc vicios poate fi rupt doar de forţe politice antisistem şi politicieni care nu au fost niciodată la putere şi nu au participat la funcţionarea actualului sistem politic.



- Cine plăteşte acela comandă preşedintele?

- Această formulă a fost introdusă în 2012 de Plahotniuc, Filat şi Ghimpu. Ei au plătit şi preşedintele a început să lucreze nu pentru popor, ci pentru un cerc îngust de persoane, care au capturat statul şi au stors bani enormi de la populaţie. Acum a rămas un singur sponsor al preşedintelui – Plahotniuc. Aşa ceva nu trebuie să existe. Platforma DA a obţinut în primăvară trecerea la alegerea directă a preşedintelui de către popor. Acum sunt gata să dau toate puterile, şi deja o fac, ca în luna noiembrie să avem un preşedinte pe care nu-l „plăteşte” şi nu-l „comandă” nimeni.

- Oricât de înflăcărată ar fi retorica politicianului, pentru el viaţa altui om, de fapt, nu înseamnă nimic?

- Eficacitatea unui politician este determinată, în primul rând, nu de capacitatea de a ţine discursuri înflăcărate, ci de faptele lui, de acţiunile în beneficiul oamenilor şi în apărarea acestor „altor vieţi”. Istoria cunoaşte o mulţime de politicieni-demagogi care au dus ţările lor la sărăcie şi cunoaşte şi mulţi politicieni care au vorbit puţin, dar au făcut mult. Altă întrebare e că, în secolul XXI, în secolul dominării tehnologiei informaţiei, un politician rezonabil trebuie să ajungă la fiecare cetăţean prin intermediul mass-media şi să poată să explice clar poporului ce face şi de ce. Mai ales atunci când e nevoie de implementarea unor reforme dureroase. Ce-i drept, aici este foarte important ca mass-media să fie la maxim independentă, ceea ce la noi, în Moldova, nu există nici pomină.



- Cel mai mult preţuiesc adevărul cei care îl ascund?

- Cel mai mult preţuiesc adevărul cei care sunt în stare să-l deosebească de minciună. Atunci nu există niciun motiv să-l ascundă. Dimpotrivă, principala problemă va rămâne modul de aducere la cunoştinţa oamenilor a acestui adevăr. Uitaţi-vă ce se întâmplă la noi în ţară. 85% dintre posturile naţionale de televiziune îi aparţin unei singure persoane. Prin intermediul televiziunilor sale, acesta cu uşurinţă spune minciuni despre mine. O parte din oameni înţeleg că adevărul este altul, dar în condiţiile unei propagande informaţionale toxice nu este uşor să transmiţi oamenilor adevărul.

- Vă aduceţi aminte cuvintele care v-au rănit cu adevărat?

- Minciunile despre mama mea la televiziunile lui Plahotniuc. Atât de dureros poate să fie numai dacă se legau de soţie şi copii.

- Lumea nu se schimbă pentru că nimeni nu încearcă să schimbe nimic? Toţi doar se adaptează?

- Schimbările şi adaptarea sunt două procese paralele. Dacă toţi doar s-ar adapta şi nu ar schimba nimic, omenirea ar fi încremenit în epoca de piatră, pentru că cea mai bună metodă de adaptare este imitarea şi capacitatea de a te ascunde. Chiar dacă majoritatea oamenilor sunt predispuşi spre inerţie, pasivitate şi conformism, mai devreme sau mai târziu societatea simte nevoia de schimbare. Acest lucru era în special important în epoca în care ţări, popoare întregi eram ameninţate de dispariţie. Din fericire, în lume periodic apar personalităţi marcante care simt mai acut decât alţii nevoia de schimbare şi sunt capabili să ducă după ei popoare şi state.

- Care este întrebarea la care nu doriţi să ştiţi răspunsul?

- Data morţii mele şi data morţii celor apropiaţi. Răspunsul la această întrebarea îl lipseşte pe om de voinţa de a face ceva, iar asta e cel mai groaznic.

- Când se vorbeşte despre drepturile omului, fiecare le are în vedere pe ale sale?

- Chiar dacă undeva la baza arhaică a psihicului uman este aşa, nu ar trebui să uităm că societatea civilizată începe acolo unde oamenii sunt interesaţi nu numai de propriile lor drepturi, ci şi de drepturile altor persoane. În plus, există şi pragmatismul sănătos. Astăzi sunt încălcate drepturile vecinului sau ale colegului, iar mâine mi se poate întâmpla mie. Nu e mai bine oare să ne unim şi să construim un stat care să garanteze respectarea drepturilor omului, egalitatea de şanse pentru toţi? O asemenea abordare ne lipseşte acum pentru schimbarea în ţară.

- Omului îi este puţin doar el însuşi?

- Da, şi asta e firesc. Însă nu trebuie să uităm o distincţie importantă: în cazul în care unui om îi este puţin el însuşi în ceea ce priveşte acumularea de avere şi satisfacerea nevoilor josnice - e dezgustător. Însă dacă pentru dezvoltarea sa intelectuală şi perfecţionarea spirituală – este minunat.

- Singura calitate constantă a oamenilor este lipsa… constantei?

- Dacă prin „permanentul în efemer” se are în vedere capacitatea omului de a se schimba spre bine, atunci e salutabil. În alte situaţii, mai ales în politică, efemeritatea este mai degrabă dăunătoare decât utilă.

- Putem sau nu să-l înţelegem pe Dumnezeu?

- Dumnezeu trebuie să fie, în primul rând, în sufletul fiecăruia. Cineva încearcă să-l înţeleagă. Cineva vrea ca Dumnezeu să-l înţeleagă pe el. Cineva pur şi simplu crede, fără urmă de pragmatism. Pentru mine e important ca să nu existe ciocniri între oameni la nivel de percepţia diferită faţă de Dumnezeu.

- La un om ocupat, cei trândavi rar merg în ospeţie?

- Poate şi merg des, dar niciodată nu ajung.

- Oamenii consideraţi amorali sunt oamenii care demonstrează lumii întregi ruşinea ei?

- Dacă admitem că cea mai mare ruşine a lumii este apariţia în ea a oamenilor amorali, atunci putem fi de acord cu această afirmaţie.

- Cel mai bun lucru de făcut cu un sfat bun este să nu-l asculţi?

- Sunt un om încrezător în propria persoană şi de aceea nu aştept mereu sfaturi de la alţii. În acelaşi timp, mă consider un om rezonabil şi de aceea sfaturile cu adevărat bune, mai ales din partea celor apropiaţi, le preţuiesc.

- Cum ar fi lumea fără dvs.?

- Sincer să fiu, nu-mi imaginez lumea fără mine. Ar înceta să existe pentru mine. Cred că asta simt toţi oamenii. Dacă am apărut pe lume, înseamnă că aşa a trebuit să fie şi e absurd să ne imaginăm lumea fără noi. Şi fără dvs., apropo.

- Oamenii viitorului vor percepe stadiul nostru de dezvoltare a civilizaţiei ca epoca eşecului intelectual şi economic?

- Depinde de noi, de ce fel de viitor vom lăsa urmaşilor noştri, iar ei – urmaşilor lor. După o sută de ani, timpul nostru de acum va fi evaluat, probabil, aşa cum evaluăm acum nivelul de dezvoltare al civilizaţiei europene în secolul al XVII-lea. Un contemporan cu o conştiinţă limitată va vedea în acel timp doar mizerie economică şi „eşec intelectual”. Un om mai educat şi mai erudit îşi va aminti de marile descoperiri geografice, de apariţia bazei industriale, de personalităţi precum Galileo Galilei, Blaise Pascal şi Isaac Newton.

- Comentaţi fraza: „Dacă astăzi un medic îţi spune că trebuie să-ţi fie înlăturat rinichiul, nu ştii dacă într-adevăr eşti foarte bolnav sau medicul pur şi simplu trebuie să-şi achite ipoteca”.

- În Moldova, m-aş gândi cui îi trebuie rinichiul meu. Luând în considerare sistemul nostru medical de coşmar, pot bănui şi dorinţa medicului de a se îmbogăţi pe seama mea. Şi nu neapărat pentru cheltuieli atât de majore precum ipoteca. În Germania, cu siguranţă voi crede medicul. Din păcate, aceasta este realitatea pe care vreau s-o schimb.

- Oamenilor le este foarte greu să înveţe să spună „nu ştiu”. Numiţi trei cele mai importante fapte din viaţa dvs. pe care nu le ştiţi.

- Dacă nu le ştiu, cum pot să le numesc? După cum spunea Ludwig Wittgenstein, „Despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă”.

- Râdeţi des de propria prostie?

- Se întâmplă. Eu cred că orice om normal trebuie să fie autocritic şi să poată să râdă pe seama sa.

- Cel mai absurd gest din viaţa dvs.?

- Participarea la acest interviu. Glumesc, desigur.

- Starea dvs. de spirit în acest moment?

- Ca de obicei, combativă şi perseverentă.