Ana-Maria Plămădeală: „Este o mare nechibzuință să-ți lipsești un popor de cinematografie”

Pelicule // „În toate țările s-a menținut cât de cât industria de film, la noi însă a fost o perioadă de totală eclipsă”

Avem sau nu avem cinematografie moldovenească? Aceasta este dilema care ne-o explică un studiu despre istoria filmului moldovenesc, „Arta cinematografică din Republica Moldova”, lansat de curând la Academia de Științe a Moldovei.

Mai multe despre istorie, clipa de aur a cinematografiei, dar și despre perioadele de stagnare ne spune doctorul habilitat Ana-Maria Plămădeală, autoarea concepției cărții.

Doamnă Plămădeală, povestiți-ne, vă rugăm, cum a decurs procesul de lucru la un studiu atât de controversat cum este istoria cinematografiei de la noi?

Această carte reprezintă o istorie a cinematografiei autohtone de la origini până în prezent. Problema este că filmul moldovenesc nu mai există sau cvasiexistența acestuia noi nu am luat-o în considerare. Eu scriu despre filmul de ficțiune a cărui istorie se termină în anul 2000 cu „Patul lui Procust” care e o operă cinematografică de valoare.

Volumul include trei compartimente reprezentative: filmul de ficțiune, de nonficțiune și de animație. Am avut posibilitatea să elaborăm acest studiu pe principii metodologice noi și să scriem o istorie adevărată așa cum nu găsim în istoriografia sovietică. Atunci nu se folosea principiul istoric pentru că se făceau falsificări conform ideologiei.

Ce documente au stat la baza studiului?

Eu am lucrat foarte mult în arhivele din R. Moldova, dar și din Rusia. Cel mai curios, în opinia mea, este că eu am lucrat în arhiva de partid. Ca să înțelegem procesul filmului nostru în contextul fostei Uniuni Sovietice, trebuie să cunoaștem relația dintre ideologie și artă. De aceea, era foarte important pentru mine să am posibilitatea de a accesa anume această arhivă.

Am fost șocată când am descoperit ce se întâmpla cu personalitățile cinematografice și sub ce presiune se realizau filmele, mai ales în perioada stagnării, dar și în perioada „dezghețului hrușciovist”. Nouă ni se pare că a fost libertate totală, dar nu este adevărat. Documentele de arhivă, în opinia mea, reflectă credibilitatea acestei istorii.

Spuneți-ne un exemplu de film care a fost supus cenzurii.

De pildă, filmul Dimitrie Cantemir, care a luat Premiul de Stat și se consideră că a fost o mare reușită a Studioului „Moldova-film” și a regizorului Vlad Ioviță. Mie filmul nu mi-a plăcut. Mi s-a părut că nu este artistic și este un pic adulator față de ruși. Dar a fost foarte important că am putut vedea dosarul filmului de la „Moldova-film” și am înțeles cum s-a lucrat la această peliculă.

Am văzut cum Vlad Ioviță a adus o ofertă care vorbea despre drama lui Dimitrie Cantemir, dar pe parcursul procesului de lucru tot ce era omenesc, dramatic a fost mușamalizat pentru a scoate în evidență un singur lucru care îl viza pe Ivan Bodiul, fostul lider politic ce voia să arate cât de profundă era prietenia dintre ruși și moldoveni.

Cum a reușit, totuși, marele regizor Emil Loteanu să depășească cenzura sistemului?

Nu a depășit-o. El a debutat cu filmul „Așteptați-ne în zori” pe care l-a realizat în stilul său romantic și care era un film bun prin faptul că a ieșit din clișeele ideologice. Genul istoric era cel mai implicat în politică, dar Loteanu a creat ceva mai proaspăt. Mai apoi a realizat peliculele „Poienele roșii”, „Această clipă” ș.a. Romantismul său făcea ca filmele să iasă din canoanele genului propriu-zis.

Statul îi permitea?

I se permitea, pentru că el folosea aceleași lozinci. De exemplu, într-un film are fraza „Eroii aceștia sunt atât de diferiți, dar ce îi unește pe ei? Revoluția”. Imaginea, însă, era alta. Viziunea lui era una sinceră. Pentru el revoluția însemna schimbare. Toți romanticii vor să schimbe lumea.

Ultimul film realizat de Loteanu aici a fost „Lăutarii” pentru care a luat mai multe premii, dar nu i se dădea voie să plece după premii, plecau șefii. Mai târziu, nu a mai putut să rămână. În anii '70, filmul moldovenesc a devenit un poligon al experimentelor agroindustriale ale lui Bodiul. El a introdus Grădina de Palmetă și atunci „Moldova-film” se numea „Palmeta film”. Astfel, artiștii cei mai talentați au fost nevoiți să plece la Moscova.

Doamnă Plămădeală, cum a venit această perioadă de aur a cinematografiei din anii '60?

Dinamica istoriei este foarte stranie. În prima etapă, cinematografia foarte repede a început să fie cunoscută în lume. Al doilea film de ficțiune a arătat că a început o cinematografie nouă, proaspătă. A fost filmul „Balada Haiducească”, apoi „Omul merge după soare”, un film de avangardă.

Peste cinci-șase ani vine această renaștere etnică. Astfel, au apărut filmele „Poienele roșii”, „Ultima lună de toamnă”, „Gustul pâinii”, „Se caută un paznic” ș.a. Dar au fost și filmele documentare despre care a scris colegul meu Dumitru Olărescu, care a fost directorul Studioului de filme documentare Viața. A fost o răbufnire spontană, dar și fenomenală. O clipă de aur, îi zic eu, pentru că a fost atât de scurtă. Ca să scrii așa o istorie, trebuie să fii și martor ocular. Istoria este o știință umană, o luptă împotriva uitării.

Scrieți în post-scriptum-ul cărții că starea actuală a Studioului „Moldova-film” este „o mărturie a faptului că filmul este pe cale de dispariție”. Ce credeți despre celelalte studiouri și încercări de a se face film?

A fost o perioadă foarte sumbră când au apărut niște filme de scurtmetraj la începutul anului 2000, iar majoritatea dintre ele erau de prost gust. Directorul studioului, Valentin Todercan, făcea filme, apărea și ca actor. La noi directorii de studio încep să fie ei cei mai mari regizori și cele mai mari personalități.

Ei bine, acum apar alte filme alternative, dar au o altă viziune. Cobîleanski scoate filme mai aproape de ceea ce se numește cinematografie. Acum este o altă perspectivă, trebuie și ea să existe, dar să nu uităm nici de cea clasică. Or, cinematografia să treacă la altă etapă așa cum s-a întâmplat în filmul românesc. Totuși, trebuie să fie interesați și sus-pușii ca aceasta să existe. În toate țările s-a menținut cât de cât industria de film, la noi însă a fost o perioadă de totală eclipsă. Este o mare nechibzuință să-ți lipsești un popor de cinematografie.

Mi se spunea și mie deseori „nu știu ce studiezi tu că, de fapt, nu a fost cinematografie”. Eu zic că a fost. Au fost și genuri interesante, precum balada, elegia cinematografică. Astfel, sufletul pastoral despre care scria Noica la noi este persistent, iar prin acest fapt suntem deosebiți și interesanți.

Vă mulțumim!