Agenţii „noştri” de circulaţie în ale... patriotismului clamoros

Constatare // „Stalinismul-comunismul a fost primul – înaintea nazismului! – care a început a împinge omul în animalitate”

Una din distincţiile „Constantin Stere”, acordate de Ministerul Culturii de Ziua Naţională a Culturii, i-a revenit scriitorului Leo Butnaru. „Numele său este rostit cu consideraţie cel puţin în trei capitale – Chişinău, Bucureşti, Moscova. Poet, traducător, exeget în ştiinţa literaturii, eseist…” (Chiril Covalgi).

Cum apreciaţi propria activitate şi în ce măsură acest premiu valorifică calitatea dumneavoastră de om al culturii?

Credeam că suntem colegi buni şi n-o să-mi adresezi întrebări atât de… complicate. Cum adică să-mi apreciez eu însumi activitatea?!... Să procedăm astfel: cei care ar dori să afle răspunsul, pot vizita expoziţia biobibliografică Leo Butnaru de la Biblioteca Naţională. Acolo se poate afla măsura şi valoarea, cultura şi intelectul. Fireşte, în parametrii în care pot exista ele.

Avem tendinţa să idealizăm când vorbim despre copilărie, în pofida contextului istoric în care am trăit. În ce cheie sunt amintirile dumneavoastră despre perioada în care aţi fost „copil la ruşi”?

Aici permite-mi să mă ajute remarcabilul nostru coleg, Ioan Groşan, care, în „Viaţa românească”, „răspunde” în locul meu: „Leo Butnaru scrie sine ira et studio, poate şi pentru că descrie vârsta paradisiacă a copilăriei, perioadă în care părinţii lui s-au comportat la fel cu ai noştri, ai celor ce, azi, se apropie de 60 de ani sau deja i-au depăşit, părinţi care, în teribilii ani ’50, ne-au ferit, ne-au apărat cât au putut de intruziunile brutale ale ideologiei comuniste. Şi-apoi autorul nu poate arunca toate anatemele chiar asupra epocii în care, intelectual vorbind, s-a format ca poet, prozator şi eminent traducător al unei întregi pleiade de scriitori din spaţiul ex-sovietic. Iar copilul (copilul universal, ca al lui Ion Creangă) nu vede în primul rând Răul, ci trăieşte Încântarea descoperirii lumii”. Eu aş adăuga că naraţiunea „Copil la ruşi” este un imn înălţat părinţilor, satului meu de baştină Negureni, Răutului, apă limpede pe atunci, care a fost Ozana mea, leagănul copilăriei mele.

În exegeza eseistică „Lista basarabeană”, vorbiţi despre deportările masive ale populaţiei din stânga Prutului, din iunie 1941, întrebându-vă dacă „nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»” în abordarea acestui subiect. N-ar trebui mai degrabă regizorii noştri să se ocupe de aceasta?

M-am referit şi la ei, la regizorii români de pretutindeni. Iar scenariul e ca şi scris, zic, gândindu-mă la memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia, din Ocolina-Soroca, deportată în 1941. În cele 12 caiete ale volumului „Cât valorează un om”, fosta moşiereasă invocă sute de scene cutremurătoare din care se înţelege că, în sălbăticiile sale antiumane, stalinismul-comunismul a fost primul – înaintea nazismului! – care a început a împinge omul în animalitate, a-l arunca în abjecţie, în insignifianţă! A-l lichida.

Ce afinităţi aţi descoperit între gândirea polonezului Gombrowicz şi „realitatea românească”?

Mai bine zis, aş fi dorit să existe unele afinităţi. Pentru că, la un moment, mă bucur că Witold Gombrowicz nu intră în raza de autoîmputernicire a agenţilor „noştri” de circulaţie în ale… patriotismului. Mă refer şi la cazul, când marele scriitor mărturiseşte că: „Mi s-a întâmplat odată să particip la una dintre reuniunile poloneze consacrate reconfortării reciproce şi încurajării spirituale (…) a fost ascultată prelegerea în care vorbitorul glorifica poporul pentru că «noi l-am dat pe Chopin», pentru că «o avem pe Maria Curie-Sklodowska», precum şi pe Slowachi şi pe Mickewicz, ba că am fost şi bastionul creştinătăţii (atenţie! Ce spunem noi despre un român atlet al creştinismului? – l. b.)... Vorbitorul îşi explica sieşi şi celor adunaţi acolo că suntem un popor mare… Glorificându-l pe Mickiewicz, ei înşişi se umileau, lăudându-l pe Chopin, demonstrau tocmai faptul că nu erau pe măsura lui Chopin – şi desfătându-se cu propria lor cultură, îşi dezvăluiau propriul lor primitivism”. Ajuns aici, mai că-mi vine să-i calmez pe agenţii de circulaţie în ale patriotismului, ce-şi exhibă merite peste merite (inexistente!), că nici pe o clipă nu mi-a venit în minte să substitui numele lui Mickewicz cu cel al lui Eminescu, pe cel al lui Chopin – cu al lui Enescu... «Nu, noi nu avem nevoie de un Gombrowiczescu!» – ar fi strigat agenţii „noştri”. Cam pe aici ar fi cheia răspunsului.

E o ironie, sau vorbiţi serios despre „sufletul rus”?

Ar fi vorba de ironia, ba chiar de satira lui Viktor Erofeev la adresa îngâmfării slavofile, şovine, din naraţiunea „Enciclopedia sufletului rus”. Eu însă mă întreb, dacă noi, în spiritul lui Alecsandri, putem face realitate dezideratul: „Iarba rea din holde piară!/ Piară duşmănia-n ţară!”. Să stârpim mai multe lucruri negative care ne înseamnă ca naţiune, pentru a evolua, a ne civiliza întru unitate şi spirit. Astfel că eu pun problema, dacă e posibilă şi crearea unei enciclopedii a sufletului românesc. Sigur, spunând adevărul. Spre pilduire şi autocorijare de popor. Adevăr care, natural, nu va fi nici de această dată – ...al „Enciclopediei sufletului românesc” – pe placul celor non-stop înregimentaţi patriotismului clamoros, conduşi de comandamente mesianice pe care le terfelesc în replicuţe bicisnice, politicianism de doi bani, scârboşenii pseudopoeticeşti, cântecele împeliţate etc. http://www.versuri.ro/versuri/Versuri de la: http:/www.versuri.ro/