Adevărul despre nașterea primului stat românesc. De ce cred istoricii că Negru Vodă este doar un personaj fictiv

Primul stat medieval românesc s-a format la sud de Carpați, pe un teritoriu stăpânit anterior, în mod succesiv de diferite neamuri de călăreți de stepă și mai apoi de lideri locali vasali ai Regatului Ungariei. Majoritatea au origini etnice incerte, dar și o poveste puțin cunoscută.

Primul stat medieval românesc s-a constitut la începutul secolului al XIV-lea la sud de Carpați pe teritoriul de astăzi al Olteniei și Munteniei. Etapele care au condus la apariția primului stat românesc, ca și toți factorii care au contribuit la formarea sa, nu sunt pe deplin elucidați existând episoade care ridică încă semne de întrebare, informații lacunare și episoade semi-legendare, inclusiv povestea legendarului Negru Vodă.

Togomir, Tihomir sau Negru Vodă cum mai este cunoscut, nu a găsit un teritoriu dezorganizat, o țară de sate ale nimănui. Erau mai degrabă două voievodate sau cnezate puternice care reușiseră anterior să înglobeze orice formă de organizare pre-statală, destabilizate de invaziile tătărești din 1241 și 1285.

Diploma Cavalerilor Ioaniți din 1247, cel mai cunoscut și important document pentru redarea realităților din aceea perioadă, de la sud de Carpați amintește mai multe entități pre-statale, conduse de niște lideri politici, cu nume turcice, slave, maghiare și românești, scrie Adevărul.ro.

Este vorba despre Litovoi, Seneslau, Ioan și Farcaș. Ioan stăpânea în zona dintre Jiu și Olt, aproape de Dunăre iar Farcaș, un lider cu nume unguresc, care înseamnă „lup”, stăpânea undeva în zona Vâlcii de astăzi. Aceste două teritorii stăpânite de cei doi cnezi au fost anexate Regatului Ungariei, fiind oferite Ioaniților de regele maghiar.

Voivodatul lui Litovoi care cuprindea Țara Hațegului dar și nord-vestul Olteniei era vasal al coroanei maghiare. La fel și voievodatul lui Seneslau care cuprindea Țara Făgărașului dar și o bună parte din Muntenia, cu Argeșul. Deși Litovoi are nume turcic iar Senselau nume slav, Diploma Cavalerilor Ioaniți precizează clar că aceștia erau valahi, adică români. La fel și în cazul lui Ioan și Farcaș.

Nu se știe însă cu exactitate care era originea lor etnică. Clar este însă că stăpâneau peste o populație românească, atestată de documentele vremii și că erau vasali ai regelui Ungariei. După invazia mongolă, Seneslau se pare că reușește să iasă de sub tutela maghiară, rămânând temporar sub cea a călăreților de stepă. Mai mult nu se știe despre acești cnezi și lideri ai românilor din aceea perioadă.

Litovoi se pare că a fost cel mai puternic dintre liderii valahi de la sud de Carpați. Este pomenit în numeroase documente. A reușit să consolideze o stăpânire puternică, bine administrată și prosperă. Ba chiar făcea parte dintr-o adevărată dinastie, care controla zona Gorjului și a Hațegului de astăzi.

Puterea economică, dar și politică, a lui Litovoi, duce la nesupunere față de coroana maghiară. Litovoi dorește să se desprindă de regatul Ungariei. A găsit un moment prielnic. Regele Ștefan al V-lea moare la 1272, iar fiul său, Ladislau al IV lea era minor.

Litovoi, cu frații săi, dintre care unul cu numele de Bărbat, ocupă posesiuni maghiare de peste munți și numai plătește tribut. Odată ce ajunge major, Ladislau al IV-lea Cumanul ordonă o expediție de pedepsire a voievodului valah.

Este trimis magistrul Georgius, cel mai important comandant al regatului cu o puternică armată. „Şi, în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius”, se arată într-un document al cancelariei maghiare.

În urma aceste expediții, Litovoi este ucis în luptă iar fratele său Bărbat luat prizonier. Bătălia a fost grea, sugerează regele Ungariei, semn că Litovoi dispunea de o forță armată deloc de neglijat. În plus, la ce răscumpărare au plătit rudele lui Bărbat, arată potența financiară extraordinară a familiei de voievozi valahi. Urmașul lui Litovoi, probabil Bărbat sau fiul voievodului ucis, purtând același nume, ar fi înglobat și stăpânirea lui Seneslau după ultima invazie mongolă.

O altă ipoteză avansată de Constantin C. Giurescu arată că de fapt descălecatul lui Negru Vodă este doar o legendă. În realitate, întemeierea primului stat românesc a fost rezultatul unei continuități dinastice, ca și în cazul lui Litovoi. Giurescu este de părere însă că nucleul statal a fost reprezentat de voievodatul lui Seneslau și nu de cel al lui Litovoi. De altfel, și Seneslau, la fel ca Litovoi, avea un statut privilegiat, al sud de Carpați, pentru coroana maghiară, așa cum se arată în Diploma Cavalerilor Ioaniți, fiindu-le lăsate neatinse teritoriile. „În afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care le-am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpânit-o şi până acum”, se arată în documentul regal.

Datorită invaziei mongole din 1285 voievodatul lui Seneslau iese temporar de sub influența Regatului Ungariei. O șansă extraordinară pentru creșterea puterii și a independenței. Conform opiniei lui Constantin C. Giurescu, Tocomerius sau Tihomir a fost urmașul lui Seneslau și a reușit să cucerească stăpânirea lui Litovoi, dând naștere primul stat românesc. Tronul a fost lăsat moștenire, ca în cadrul unei adevărate dinastii, mai departe, fiului său, Basarab.

„Întemeierea Munteniei nu se datoreşte unor descălecători veniţi din Făgăraş, ci reunirii sub o singură stăpânire româneşti, a diferitelor formaţiuni politice, cnezate şi voievodate, din dreapta şi din stânga Oltului(...) În 1324, un document ungar aminteşte pe Basarab, «voevodul nostru transalpin»; un alt document ni-l arată ca « fiu al lui Tihomir ». Din felul cum e pomenit acesta din urmă, se vede că el fusese un personaj cunoscut; credem că nu greşim socotindu-l ca predecesor în domnie al lui Basarab, aşadar ca voievod în stanga Oltului, acolo unde, la 1247, întâlnisem pe Seneslau. Am avea deci următoarea succesiune: Seneslau, Tihomir, Basarab”, scria Constantin C. Giurescu în „Istoria Românilor”.

Sunt și cei, precum Neagu Djuvara, care afirmau că dinastia Basarabilor ar fi fost de origine cumană. Această ipoteză este contestată însă.