Jurnalul zilelor ce trec – frumusețe și ruine

Contre-jour

Viața și jurnalul – cei care mai avem răbdare să-l ținem – îmi sunt invadate de politic. Viermuiala moldovenească se insinuează firesc, pentru că despre asta scriu la gazetă și deseori mi se reproșează că nu combat „așa cum trebuie”. Taberele politice își au corespondentul în societate: ura, suspiciunea, acuzațiile, veninul dau peste margini. Nimic nu se coagulează, nimic nu oferă șansa unei mișcări înainte. Greața și disperarea i-au cuprins pe toți. Drama Basarabiei este că trebuie să salveze speranța europeană cu ceea ce are în acest moment pe scena politică…

***

Crima horror din centrul Londrei din toamna anului 2006, când fostul agent KGB Litvinenko a fost otrăvit cu poloniu 210, începe să scoată la suprafață detalii tot mai înspăimântătoare. Au trebuit să treacă opt ani de la acest episod pentru ca guvernele occidentale să se decidă să facă noi dezvăluiri. Poate că nu s-ar fi întâmplat nici acum dacă „prietenul Vladimir” nu ar fi atacat Ucraina, aruncând Europa într-o epocă întunecată, a războaielor pentru teritorii și a nesocotirii monstruoase a dreptului la viață pentru milioane de oameni. Autorii sinistrului asasinat – Lugovoi și Kovtun (agenți FSB) – au operat cu poloniu în centrul Londrei de două ori: pe 16 octombrie 2006, atunci când cea mai mare doză, spun datele anchetei, s-a vărsat pe fața de masă în loc să ajungă în ceașca de ceai, și pe 1 noiembrie, când victima n-a mai avut scăpare. Urmele crimei duc la Moscova, afirmă Ben Emmerson, avocatul familiei Litvinenko, și indică spre conducerea țării. Nu există o piață pentru acest produs extrem de radioactiv. Singura fabrică de poloniu se află în Rusia și este controlată de stat. Să vedem ce revelații ne vor mai aduce audierile martorilor – tocmai 70! – în procesul redeschis la Londra, audieri programate să se desfășoare până la sfârșitul lunii martie curent.

***

În Rusia, o mamă cu șapte copii, ultimul de doar două luni, riscă să fie condamnată la 20 de ani de închisoare pentru înaltă trădare. Svetlana Davîdova, casnică din orașul Viazma, obișnuia să privească pe fereastră spre cazarma militară din preajmă. În aprilie 2014, constatând că unitatea se golise de soldați, femeia a dat un telefon la Ambasada Ucrainei, exprimându-și temerea că militarii ar fi putut fi duși să lupte în țara vecină. Apelul telefonic a fost interceptat de serviciile secrete rusești, iar în ianuarie 2015, după o percheziție minuțioasă la domiciliu, confiscarea calculatorului și a unor carnete de însemnări ale Svetlanei, naiva pacifistă a fost arestată. Acuzația de trădare în folosul altei țări, „dușmănoase”, e cam șubredă: oficial, Rusia nu se află în război cu Ucraina și militarii ruși, așa cum ne asigură președintele Putin, nu participă la lupte. Ce va fi cu „spioana” încarcerată, pentru a cărei eliberare se fac apeluri și se strâng semnături, nu se știe. Procesele judiciare cu statul rus au un singur câștigător. Deocamdată femeia, despărțită de copilul sugar, își stoarce sânii pentru a nu pierde laptele, căci mai speră să se întoarcă acasă.

***

Zahar Prilepin e un personaj de urmărit. De când a început războiul cu Ucraina, combate defetismul, pacifismul și lașitatea intelighenției liberale din țara sa. Scriitorul național-bolșevic declară că „adunarea pământurilor rusești” reprezintă actul de bărbăție și curaj al unei națiuni care a avut prea multe eșecuri și umilințe în anii ‘90. Este un cronicar pasionat al războiului din Donbas, unde a fost de mai multe ori în misiune, însoțind convoaiele „umanitare” rusești. Probabil va scrie și un roman despre eroii Novorosiei. A avut o explozie de bucurie pe blogul său când a aflat că aeroportul din Donețk a fost în sfârșit cucerit de rebelii separatiști. Într-o recentă însemnare, Prilepin schițează un portret expresiv al Rusiei dintotdeauna, recurgând la o aluzie culturală: „Lars von Trier are un film despre asta – Dogville. Grace (personajul lui Nicole Kidman) este Rusia. Ea vrea foarte mult să fie iubită, se străduiește să fie de folos lumii, e sinceră și nu așteaptă vreo răsplată. Dar ceilalți îi fac numai rău. La urmă, vine tatăl lui Grace și-i omoară pe toți. Și așa se întâmplă de fiecare dată”.

Avertismentul lui Prilepin e limpede: să nu punem la încercare bunătatea și răbdarea Rusiei.

***

Îl citesc pe Dostoievski, azi mai atent decât în anii studenției. Are o frază grea, uneori cu inabilități deranjante – nu avea timp să-și cizeleze stilul, fapt recunoscut și de exegeții operei sale. Era presat de editori și de lipsa banilor.

Fraza lui Dostoievski „Frumusețea va salva lumea” este de găsit în romanul Idiotul, de obicei fiind atribuită eronat prințului Mîșkin, deși în realitate aparține unui alt personaj: Ipolit Terentiev, care mai are de trăit doar câteva săptămâni și este beat în momentul când o articulează.

Un cinic și un sceptic de azi ar spune, contemplând urâțenia și demonii care colcăie în jur, că tocmai de aceea profeția lui Dostoievski nu se împlinește, pentru că a fost rostită la beție.