Stiri

Un spectacol după Shakespeare, montat contracronometru

Social 25.08.2013 15:10 Vizualizări

2212

Un spectacol după Shakespeare, montat contracronometru

Teatru// Regizorul Mihai Ţărnă montează la Teatrul de revistă „Ginta Latină” o improvizare poetico-dramatică după o comedie de Shakespeare

Deşi trăieşte şi activează de 12 ani la Paris şi piesele pe care le montează acolo au, la moment, perioada lor de glorie, regizorul basarabean Mihai Ţărnă revine periodic la Chişinău pentru a monta câte un spectacol. L-am găsit în repetiţii la Teatrul „Ginta Latină”, plin de îndoieli că va reuşi să monteze – în doar patru săptămâni pe care le are la dispoziţie – spectacolul pe care şi l-a propus, după piesa lui Shakespeare „A douăsprezecea noapte”.

Piesa originală şi libertatea regizorală

Piesa „A douăsprezecea noapte” este considerată ultima mare comedie a lui Shakespeare, scrisă la propunerea reginei, înainte ca acesta să treacă la marile tragedii. În original, piesa se numeşte „A douăsprezecea noapte sau cum vă place”. „Expresia cum vă place îţi dă o libertate mare de fantezie în scenă”, spune regizorul Mihai Ţărnă. Din acest considerent, Domnia Sa a redenumit spectacolul în „Douăsprezece şoapte într-a douăsprezecea noapte”, a făcut o altă intrare în scenă, un alt conflict şi a compus spectacolul astfel ca să semene mai mult cu o dramă cu elemente comice, mai mult cu o piesă dramatică, decât cu o comedie. Această libertate de creaţie vine din convingerea regizorului că „un spectacol interesant se face doar într-o competiţie dintre regizor şi autor. Niciodată regizorul nu o să învingă un autor, dar o să fie cu mult mai presus şi mai interesant ca viziune decât acesta”.

„Shakespeare e periculos”

Întrucât Shakespeare i se pare foarte complicat, regizorul Mihai Ţărnă nu pretinde să facă un Shakespeare autentic, ci o improvizare pe tema lui Shakespeare, „A douăsprezecea noapte...”. „E prea complicat să faci un Shakespeare când ai foarte puţin timp – doar patru săptămâni, şi lucrezi cu o trupă necunoscută”, se confesează regizorul. „De fapt, niciodată n-o să-l putem face pe Shakespeare. Nici în şase luni. Noi putem să găsim un concept, putem să găsim o formulă interesantă, dar nu ştiu dacă acesta-i Shakespeare”.

În experienţa sa de regizor, Mihai Ţărnă a montat unele piese dintr-o răsuflare, foarte repede, de parcă acestea „ar fi curs din sine, de la sine”, de parcă le-ar fi scris el însuşi. Drept exemplu este piesa „Un veac de singurătate”, după Gabriel Garcia Marquez, montată recent la Paris. „Spectacolul durează unsprezece ore şi eu niciodată nu m-am oprit la nimic, în nimic. Shakespeare mă împiedică la fiecare pas. Câteodată nu ştiu ce să fac. Citesc scena şi ea mă duce în trei-patru direcţii diferite şi nu ştiu pe care s-o aleg. Şi eu nu ascund asta... E foarte periculos să faci un Shakespeare”. Periculos în sensul că lumea nu o să înţeleagă mesajul şi intenţia regizorului. „Dar lumea nu te înţelege doar într-un singur caz: când tu nu te înţelegi pe tine. Iată acesta e pericolul cel mare al lui Shakespeare. El te face să fii neîncrezător în tine însuţi. E o nebunie ce face el cu mine. Ai de-a face cu un mare-mare dramaturg, cu un geniu al literaturii şi atunci el pur şi simplu te dărâmă, te sfărâmă în mii de bucăţi şi e foarte greu să te strângi la loc”.

Eu regizor, eu spectator

Dacă pentru unii regizori părerea şi aprecierea publicului sunt importante, Mihai Ţărnă din contră, nu aşteaptă niciodată nimic din partea acestuia şi crede că e firesc să existe o relaţie neutră între regizor şi public. „Dacă am aştepta ceva de la public, atunci am muri cu toţii de nebunie. Unii privesc un serial mexican şi plâng. Alţii citesc o poezie de Nichita Stănescu şi plâng. Depinde de nivelul fiecăruia. Şi atunci, cine are dreptate? Fiindcă lacrima e aceeaşi”. În opinia dumnealui, publicul este cel care poate să accepte ceea ce face, dar nicidecum să-l judece. „Eu îi povestesc o istorie care m-a atins. Dacă îl atinge sau nu, aceasta e problema lui. Astăzi este foarte uşor să-i faci pe plac publicului: scoţi femei goale, pui droguri – mergi cum se merge în showbiz, pe o imagine a desfrâului”. Regizorul face ceea ce crede că ar fi nevoie astăzi, şi atunci se pune el în locul publicului. În caz contrar, dacă ar face spectacolul pentru nişte oameni pe care nu-i cunoaşte, ajustat la ceea cu ce trăiesc ei, ar rata spectacolul. „Spectacolul îl fac pentru mine. Tot timpul. Mie să-mi placă, pe mine să mă atingă, eu să râd, eu să plâng, eu să petrec un moment plăcut”.

Succesul şi calitatea unui spectacol

După părerea lui Mihai Ţărnă, calitatea unui spectacol se măsoară „în cantitatea dragostei pe care o pune regizorul în lumea pe care o construieşte şi în cantitatea de plăcere pe care o pun actorii în personajele care locuiesc în această lume”. Cu atât mai mult, cu cât actorii care vor juca în spectacol „nu sunt cu nimic mai răi decât cei francezi. Mai mult ca atât, sunt băieţi care strălucesc pur şi simplu şi care ar face o carieră oriunde s-ar afla. O carieră mare”.

Domnia Sa crede că foarte multă lume o să găsească momente plăcute de tandreţe şi de tristeţe, momente frumoase de veselie şi de voie bună în spectacolul „Douăsprezece şoapte într-a douăsprezecea noapte”. „Eu cred că succesul unei piese este atunci când menţinem misterul şi lumea stă în sală fiindcă ceva o interesează, dar ce anume, nici ea nu ştie. Un public, totuşi, până la urmă e un organism care gândeşte”.

Aurelia Borzin

Autor: Ziarul National

Prietenii tăi merită să știe ASTA!