Tânăra poetă „excursionistă”, cu traiectoria Chișinău-New York

Evoluție // „Ar fi interesant să vedem cum îi putem stimula pe cititorii literaturii kitsch să viziteze și alte rafturi”

Aura Maru este o tânără poetă, născută la 27 ianuarie 1990, originară din satul Cărpineni, raionul Hâncești. A făcut studii de licență la Universitatea din București, Bard College (New York) și Bard College (Berlin). Actualmente este doctorandă în literatură comparată la University of California, Berkeley.

Tânăra a colaborat cu revista „Clipa” și a publicat versuri în numeroase publicații românești. Anul acesta a debutat cu volumul de poezie „Du-te free”, iar de curând a primit un premiu național. Dar mai multe despre literatură, debut și călătorii ne povestește chiar ea în interviul de mai jos.

Aura, de curând ai primit premiul Ministerului Tineretului și Sportului pentru realizări deosebite în domeniul cultural-artistic. Ce valoare au pentru tine premiile?

Bineînțeles, e plăcut să fii premiat. Fiecare are nevoie de încurajări, indiferent dacă e o vorbă bună sau un premiu, ca să poată continua cu entuziasm. Mulțumesc juriului pentru că a crezut în mine.

Dincolo de asta, pentru mine premiile au valoare…calendaristică. Adică: trec repede, nu fac mare tam-tam, nu am timp să le dau prea multă importanță. Și e mai bine așa.

De câțiva ani sunt departe de casă, iar distanța mi-a educat simțul proporțiilor, adică înțelegerea că ceea ce poate să pară un eveniment de importanță galactică (mai ales într-o țară mică poți avea senzația asta) e, în realitate, un fapt contingent într-o lume imensă.

Ești una dintre puținele poete a cărei poezie a fost mai întâi tradusă în câteva limbi, apoi publicată în volumul de poezie „Du-te free”. Ce te-a determinat să îți gândești meticulos debutul?

Sunt câteva explicații foarte practice, care însă au implicații foarte abstracte. De exemplu, m-am mutat foarte des, am mers pe la diferite școli, iar asta chiar nu-ți lasă mult timp pentru scris poezie.

Dar tot asta mi-a provocat, de fiecare dată, schimbări de perspectivă, astfel încât parcă nici nu îndrăzneam să public poeme din care simțeam că „am crescut”, din punct de vedere filosofic, ca să zicem așa. Am trecut, deci, prin metamorfoze de identitate, inclusiv literară.

„Du-te free” a apărut când am simțit că am încheiat o etapă. Dacă mai așteptam, radiam poemele mai vechi și iar nu publicam nimic! În plus, am crezut și cred în scris puțin și citit mult, stoic.

Din Republica Moldova în România, în Germania, apoi în Statele Unite ale Americii. Cum te-a ajutat în literatură experiența de excursionistă?

Trebuie să zic din capul locului pentru cititorii noștri că excursionismul e o metaforă, un joc din cartea mea, dar că eu însămi nu m-am dus de acasă chiar în scop turistic! Studiez, acum fac un doctorat în literatură la University of California, Berkeley. În afară de schimbările de perspectivă deja amintite, experiența asta m-a eliberat de tot felul de prejudecăți, închideri, îngustimi, pe care nici nu știam că le am.

Deși nu sunt 100% cetățean al lumii și punctum, și nici nu vreau să ajung acolo, cred că mi-am dezvoltat flexibilitatea față de idei, limbi și limbaje, oameni. Cel mai mult mă bucură că simt, mai mult decât înainte, că pot avea o distanță critică față de mine însămi, față de ce se întâmplă acasă etc. E o maturizare care s-ar fi întâmplat și acasă, dar altfel, în alt ritm.

Pariu: nu credeam să/ fac surfing/ pe flăcări, scrii în volumul tău. Ce pariu crezi că ai câștigat cu acest debut?

Nu cred că am câștigat încă vreun pariu. Cel mult, l-am pus și exclusiv cu mine însămi! Întrebarea e dacă l-am pus bine. Or, dacă tot m-ai provocat, cred că asta e miza unui volum la vârsta asta: să formuleze pariul cât mai elocvent… Despre partea cu câștigatul vorbim în 15-20 de ani, cel puțin.

Deși ai publicat poezii în reviste românești și internaționale, totuși volumul a apărut la o editură autohtonă. De ce ai ales să debutezi acasă?

Într-adevăr, aveam opțiunea să public în România. Dar, până la urmă, având în vedere traiectoria acestei cărți (de la Chișinău la New York), dar și traiectoria mea, am crezut că trebuie să închei bucla geografică și biografică revenind tot la Chișinău.

„Cartier” e una dintre cele mai bune edituri din spațiul românesc, iar să lucrezi cu un redactor de carte ca Emilian Galaicu-Păun e chiar un privilegiu. Sunt recunoscătoare editorului Gheorghe Erizanu că a acceptat… pariul, vorba vine.

În opinia ta, care sunt diferențele dintre literatura basarabeană și cea de peste Ocean?

În fond, e aceeași bătălie: oamenii citesc, scriu, speră să fie citiți. Doar că în SUA „scena” e mult mai mare, e imensă, nu te vezi om cu om. În sens valoric și tematic, lucrurile sunt mai traductibile decât ni se pare. Apropo, abia aștept să pot traduce eu însămi câțiva scriitori de limbă română în engleză.

Există însă niște diferențe în ceea ce privește felul în care oamenii interacționează pe această „scenă”. Poate tocmai pentru că e așa imensă, deci competiția nu e atât de stringentă, există un mai mare simț al prieteniei și al deschiderii față de cei care sunt diferiți. Și ceva care chiar merită punctat. Aici nimeni n-ar îndrăzni să zică „poetă” (spre deosebire de „poet”) cu anumite inflexiuni în voce…fie depreciative, fie fetișizante.

Deși nu e nici pe departe totul roz, se discută mult despre egalitatea de gen, de rasă (care e o problemă majoră aici), iar cei care comit sexisme sau rasisme sunt imediat condamnați public. Și pe bună dreptate.

În ultima vreme, la noi apare multă literatură kitsch, care este și foarte populară. Cum crezi, ar trebui să o combatem?

Risc să șochez, dar eu nu cred că a combate e tocmai instrumentul potrivit. Părerea mea e că literatura kitsch, precum și cea născută pe net, care poate fi sau nu kitsch, sunt parte a unui proces de alfabetizare, tehnologică, în primul rând. Ar fi interesant să vedem cum însă îi putem stimula pe cititorii acelei literaturi să viziteze și alte rafturi sau bloguri.

Eu cred că, în secret, mulți scriitori de la noi s-ar bucura să fie descoperiți de un tânăr care mai întâi a citit niște romane mai accesibile, doar că puțini ar recunoaște asta…Pentru că, simt și eu adesea, e foarte dificil să ne adaptăm acestei lumi în plină explozie tehnico-științifică fără a simți că pierdem ceva din punct de vedere calitativ. E un hop major.

În fața acestei dificultăți, ne urcăm în turnul de fildeș și aruncăm de acolo priviri elitiste, pline de înțeles. Poate ar trebui, în schimb, să ne întrebăm: dar ce pot face eu cu un blog sau cont Twitter? Cum pot eu, ca scriitor, să îmi formez un public, cine e acel public? Și, da, cum comunic cu acel public și cu alți scriitori de toate felurile, ca un om viu, și nu ca un monument vorbitor?

Mulțumesc!