Ștefan cel Mare și o controversă istorică. Ce limbă vorbea, cu adevărat, domnitorul Moldovei

Ștefan cel Mare a domnit în Moldova în perioada 1457 – 1504 și a ținut piept ani de zile cuceritorilor otomani, dar și hoardelor mongole. Există multe semne de întrebare legate de perioada prodigioasă avută de domnitor în fruntea Moldovei. Și istoricii care se contrazic pe diverse teme. O dilemă este legată de limba pe care o vorbea marele domnitor.

Din cauza jafurilor și stăpânirii mongole, de la 1241, teritoriul de la est de Carpați era foarte puțin locuit. Mai târziu, cronicarul Grigore Ureche a scris despre cum s-a format Moldova, dincolo de venirea unor familii nobiliare din Maramureș (Dragoș, Bogdan…) și a câteva sute de familii românești de pe domeniile lor, prin colonizare masivă de sute de sate de dincolo de Carpați în general. Citez: „au descălecat întâi sub munte, mai apoi adăogindu-se și crescând înainte, nu numai apa Moldovei, ce nici Siretiul nu i-au hotărât (oprit – nota noastră), ce s-au întins până la Nistru și până la mare… Românii câți se află lăcuitori în Țara Ungurească și la Ardeal și la Maramureșu, de la un loc sunt cu moldovenii, români și cu toții se trag de la Rîm (Roma), (vezi nume, Bejenaru, Ungureanu, Țurcanu, Mocanu, Munteanu, Ardeleanu…)”.

Deci, la origine îndepărtată, istoric, majoritatea basarabenilor sunt ardeleni și maramureșeni. Astfel, s-a impus definitiv românitatea moldovenilor, scrie evz.ro.

Miron Costin, la rândul său, în Letopisețul său a scris: „până astăzi, acelaşi nume de român este dat îndeobşte şi muntenilor, şi moldovenilor, şi celor ce locuiesc în Ţara Transilvaniei. Un alt nume ei înșiși nu au primit între dânșii niciodată”. Era, desigur, înainte de propaganda rusească.

Pe de altă parte, Dimitrie Cantemir scria. „Noi, moldovenii, la fel ne spunem români, iar limbii noastre, nici moldovenească, ci românească…”. Deci, astfel s-a realizat o unitate de limbă de-o parte și de alta a Carpaților, din Transilvania supusă exploatării dure maghiare curgând râuri de români și în Muntenia (vezi și cazul descălecării aici a legendarului Negru Vodă).

Drept urmare, și popoarele europene știau de românitatea moldovenilor și țara lor, alături de Muntenia, Moldova fiind numită și ea adesea drept o Valahie. Chiar Ștefan cel Mare în două documente s-a autodefinit domnul Țării Românești a Moldovei (Moldovlahiei / 10 mai 1466 donație la Muntele Athos și în Tetraevangheliarul de la Humor- 1473).

Limba veche slavă din cancelaria Moldovei și biserică, venită de la vecinii bulgari și sârbi, limbă moartă (la fel la polonezi, slavi, ce foloseau antica latină) nu era cunoscută de populație, care vorbea româna veche, după cum popoarele continentului limbile lor arhaice de atunci.

Cazuri elocvente, după informațiile primite de la cercetătorul dr. Valentin Constantinov de la Institutul de Istorie al Academiei Moldovei: „Cu ocazia depunerii jurământului de vasalitate regelui Poloniei, la Colomea în Pocuția (1485), cronica regală a consemnat că domnul de la Suceava l-a depus… în limba valahă… ulterior fiind tradus în latină. Descriind lupta de la Șcheia, din martie 1486, cronica Polnoe Sobranie Ruskih Letopisei (în colecția completă a Letopisețelor Rusești, tomul 32, Letopisețul lituanian, Moskova, 1975, pag. 94), se afirmă că… Ștefan le-a strigat la ai săi în limba valahă (română). Peste ani, la prima relație românească cu rușii, prefigurând parcă ce va urma, când fiica sa Elena și fiul ei sunt uciși la Moscova, ea era numită …Olena Voloșanka (româncuța, nu moldoveanca). Și exemplele sunt multe…”.

Așadar, Ștefan cel Mare se considera român și vorbea românește. Și punct falsificărilor…, după cum concluzionează profesorul Constantin Cojocaru din Iași.