SPECIAL // Roger Federer sau „echivalentul în sport al armoniei muzicale, factorul Mozart / Beethoven". "Mister Perfect" împlineşte astăzi 38 de ani

"Federer s-a născut cu un dar - coordonarea mână-ochi, sincronizarea, instinctele; echivalentul în sport al armoniei muzicale, factorul Mozart / Beethoven", scrie Jon Wertheim în cartea "Lovituri de geniu". Roger Federer s-a născut la Basel, pe 8 august 1981, iar astăzi, la 11 ani distanţă de la cea mai specială aniversare a sa, care îl prindea cu steagul eternei neutre Elveţii în mâini, în fruntea unei delegaţii olimpice completate de alţi 83 de sportivi la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, omul care a încântat cu darul său milioane de fani ai tenisului, împlineşte 38 de ani.

Despre geniul lui Federer s-au scris zeci de cărţi cu sute de pagini. David Foster Wallace a numit vizionarea meciurilor Maestrului - "o experienţă religioasă", alţii îl numesc pe Federer zeu, cel mai bun jucător de tenis al tuturor timpurilor, geniu, iar unii îi compară mişcarea fluidă cu cea a balerinilor, inspiraţi şi de izul clasic al reverului său armonios, executat cu o singură mână.

ProSport pune lupa asupra momentelor care au stat la baza campionului şi a idolului din ziua de azi. A lui Roger Federer, dinainte de apariţia lui Mister Perfect, saua lui FedEx. Când lucrurile erau neclare, iar semnele de întrebare atârnau de termobagul unui băiat înzestrat cu har.

Suburbia, darul şi neaşteptata oportunitate

Roger Federer a crescut într-o suburbie a Basel-ului, Munchenstein, într-o familie burgheză. Părinţii săi, Robert şi Lynnette, s-au cunoscut în birourile unui colos al industriei farmaceutice, numit Ciba. Robert Federer a primit uşor o viză pentru Africa de Sud, s-a angajat şi s-a îndrăgostit de o secretară cu şapte ani mai tânără, pe care o lua adesea la un joc de tenis pe terenurile la care compania le oferea acces. Cei doi aveau să se căsătorească în 1973, se mutau definitiv în Elveţia, Robert Federer continuând să muncească în cadrul aceleiaşi firme.

Această facilitate oferită de companie angajaţilor a fost o adevărată mană cerească pentru Roger, micuţul însoţindu-şi părinţii la teren şi prinzând drag de sportul cu mingea galbenă cu diametru de puţin peste şase centimetri şi jumătate.

La opt ani, mama sa l-a dus la clubul T.C. Old Boys, al cărui program pentru juniori era coordonat de o fostă jucătoare profesionistă, Madeleine Barlocher, care, culmea, nu se acomodase niciodată cu iarba de la Wimbledon. Vedeta clubului, pe care oamenii de acolo şi-ar fi dorit ca Roger măcar să îl egaleze ca rezultate într-o zi era un stângaci pe nume Emmanuel Marmillod, cu zece ani mai mare decât Roger, care nu a urcat însă niciodată mai sus de poziţia 755 în clasamentul mondial. Biografii îl descriu pe Federer ca un elev indiferent faţă de şcoală (a şi renunţat, de altfel, după cei nouă ani obligatorii) şi neascultător, fascinat însă de tenis, prin te-miri-ce-noroc. Puştiul extrem de sociabil mergea zilnic cu bicicleta la antrenament.

Iar darul său era deja vizibil. "Era atent la instrucţiuni, dar învăţa şi de unul singur. A descoperit că putea să reproducă uşor serviciile-cârlig ale lui Sampras şi voleurile lui Edberg. <<Loviturile şmechere>> nu i se păreau atât de şmechere. Lui îi ieşeau natural efectele şi unghiurile care le scăpau şi celor mai în vârstă de la club. La fel ca reverul cu o singură mână", scrie reputatul jurnalist american în "Lovituri de geniu".

Ştiaţi că... lingvişti cu prea mult timp liber la îndemână au descoperit că numele "Roger" este un derivat al cuvântului german "hrod", care înseamnă faimă, plus "ger" - suliţă sau armă. De asemenea, "Feder" înseamnă pană în limba germană.

Regula de aur în familia Federer

Federer şi Nadal înseamnă antiteza absolută în tenis şi în sportul mondial.

De aceea, aţi fi poate surprinşi să aflaţi că, aşa cum unchiul Toni i-a dat lui Rafa o poruncă absolută, pe care, dacă ar fi încălcat-o, ar fi fost considerat păcat capital (ne referim aici la cerinţa lui Toni ca Rafael să nu dea niciodată cu racheta de pământ), şi Robert Federer a avut o unică pretenţie de la fiul său. "A fost un băiat bun, relaxat cu toată lumea, mai puţin cu sine însuşi. Pe mine nu mă deranjează când un băiat aruncă cu racheta în pereţi de nervi. Atâta timp cât nu trişează. Asta i-am spus lui Roger: poţi să plângi când pierzi sau câştigi. Doar să nu trişezi".

Şi Roger Federer a plâns de nenumărate ori la club, ca junior, după ce fusese învins. A plâns şi când a pierdut finale grele în faţa lui Nadal, cum ar fi Wimbledon 2008, Australian Open 2009 - ajugând astfel în premieră pe coperta unora dintre cele mai râvnite publicaţii din Statele Unite ale Americii. A plâns în văzul lumii şi când a câştigat titlurile de Mare Şlem 18, 19 şi 20. Dar din cuvântul părintelui nu a ieşit.

Momentul zero

Ajuns din urmă de accidentări abia la vârsta de 35 de ani, printr-un fenomen aproape inexplicabil într-un tenis modern în care mulţi juniori sunt trecuţi deja prin sala de operaţie, Roger Federer îi face pe mulţi să creadă, eronat, că nu a cunoscut durerea şi jocul cu dureri.

Pentru Nadal pare perfect integrat în tabloul carierei sale brăzdate cu urme adânci de durere ca primul titlu important din palmaresul său, un titlu naţional la categoria U14 în Spania, să fi venit aşa cum povesteşte ibericul într-o biografie, după o săptămână de chin în care jucase cu dureri mari, după ce, în primul tur, îşi rupsese degetul mic de la mâna stângă. Rafa ajungea, astfel, să joace finalaţinând "racheta cu patru degete, cel rupt atârnând bleg şi fără viaţă în el, nebandajat, pentru a nu îngreuna loviturile".

Federer are o poveste asemănătoare. Ba mai mult, ediţia 1998 a turneului Orange Bowl, de la Miami, a fost decisivă pentru Robert Federer în decizia de a-l îndruma definitiv pe Roger spre o carieră de jucător profesionist de tenis. "Roger sărea coarda în timp ce se juca de-a Tarzan şi maimuţa când a căzut ciudat pe un picior, care a început imediat să se umfle. A câştigat turneul chiar şi cu un picior bandajat, învingându-l în finală pe Guillermo Coria, un argentinian foarte sprinten. Titlul Orange Bowl l-a convins pe Robert Federer că fiul său este suficient de talentat, dacă nu pentru o carieră excepţională, atunci măcar cât să se lase de şcoală şi să urmeze o carieră de profesionist", se arată în cărţile despre Roger Federer.

Acelaşi turneu marca şi un moment de rebeliune clar al lui Roger: cheltuia 250 de dolari pentru a se vopsi blond, iar apoi, pentru a ascunde ruşinea, la clubul de acasă a apărut cu o şapcă bine îndesată pe cap, pe care refuza să o dea jos. Era o vreme timpurie în care Roger Federer primea şi o amendă de 100 de dolari pentru că, nemulţumit de competiţie, nu se sinchisea să prea alerge după mingi la un meci cu Andre Agassi la Basel Open. Peter Lundgren, unul dintre antrenorii care, ca şi australianul Peter Carter, i-au marcat profund cariera lui Roger Federer, era omul din spatele cortinei. În acea vreme, Roger Federer asculta hiturile Metallica în maşină, cu volumul dat dincolo de maxim, cum punea boxele ostentativ Macaulay Culkin într-un clip celebru al lui Michael Jackson, "Black or White".

Ţinta ambiţioasă: perfecţiunea

Obsedat parcă de perfecţiune, Roger Federer a şlefuit jocul şi personalitatea sa. Nu vorbea la început o boabă de franceză şi detesta orele. Cu un talent natural, a învăţat limba lui Baudelaire şi Moliere atât de bine, încât acum face spectacol la conferinţe de presă de peste 30 de minute, în care explică aceleaşi lucru mai întâi într-o enlgeză academică, apoi într-o armonioasă şi melodioasă franceză de salon elitist, apoi în germana aparent atât de greoaie. Şi-a desprins cu un bisturiu chirurgical răbufnirile, ajungând până într-acolo încât a ajuns să fie suspectat că ar fi robot, mai ceva ca Borg.

"Ar trebui să fii capabil să joci un joc perfect. Asta este filosofia lui, asta l-a motivat... Nu a considerat niciodată că adversarii săi sunt rivali care vor să îi ia lui untul de pe bucata de pâine, ci mai degrabă companioni pe o cale comună", este modul în care René Stauffer, jurnalist elveţian care a scris biografia lui Federer, rezumă mentalitatea "Maestrului" în cartea "În căutarea perfecţiunii". A fost şi momentul lui "trebuia să ne trecem obiectivele pe o foaie de hârtie. Toţi au scris 'Vreau să ajung printre primii 100 de tenismeni ai lumii', doar Roger a scris 'vreau să ajung în Top 10 şi, după aceea, să ajung numărul unu mondial'. De atunci, ne-am uitat cu alţi ochi la el", un moment povestit de Yves Allegro, jucător cu trei ani mai mare decât Roger. Per total, au fost multe momente care l-au adus pe Federer la standardul de azi. La titluri, recorduri şi adulaţie pe toate meridianele.

De aici, restul e istorie. Bornele au căzut ca picăturile de sudoare de pe tâmpla unui Andy Roddick sau a unui Gabriel Cotabiţă. 20 de titluri de Mare Şlem. 100 de titluri în carieră. 310 săptămâni în fruntea ATP. 23 de semifinale consecutive în Grand Slam-uri. Mai presus de toate acestea, rămâne silueta care zboară pe teren, cel mai lin, cel mai armonios, mai iute şi mai uşor. Un veritabil star căruia i se va simţi lipsa fără îndoială în momentul în care va decide să părăsească scena mondială, refuzând să mai împartă darul său cu lumea întreagă.

• Roger Federer a decis să îşi prelungească vacanţa după înfrângerea din finala de la Wimbledon, renunţând să meargă la Rogers Cup, la turneul Masters 1000 de la Montreal. Elveţianul este aşteptat să joace la Cincinnati, turneu de aceeaşi categorie la care va evolua pentru prima dată după Wimbledon şi sârbul Novak Djokovic.