Reportaj // Dragostea de… porumbei

Social 17.08.2013 12:31 6992

Pasiune // Un bărbat din Căușeni are o colecție de 200 de porumbei pe care i-a cumpărat din diferite țări

Polina Cupcea

Petrece ore în șir în ocolul porumbeilor, uneori până noaptea târziu. Cu greu se desparte de ei când trebuie să plece la muncă peste hotare, iar primul lucru pe care-l face când revine acasă – trage o fugă până în hulubărie să-și vadă păsările. A molipsit rudele, prietenii și vecinii cu pasiunea sa. Mai puțin pe soție.

Porumbeii, remediu contra supărării

Sergiu Guțu din s. Grigorievca, r-nul Căușeni, are peste două sute de porumbei. Prin ocol poți vedea o mulțime de perechi de hulubi de toate culorile. Unii sunt albi, cu coada neagră, galbenă sau cafenie, alții poartă coroana lui Cezar pe cap, au moțuri sau sunt încălțați în ciuboțele din pene și, desigur, nelipsiții poștași din colecție. Speciile le-a adunat din Turcia, România, Armenia, Rusia, Ucraina și R. Moldova. „Am dat o grămadă de bani pe ei, iar cea mai scumpă pereche m-a costat 100 de dolari, dar nu regret o clipă câți bani am cheltuit. E o plăcere să privești asemenea creaturi, mai ales că atunci când mă enervez, vin repede până aici (în ocol - n.r.) și îmi trece supărarea”, spune crescătorul amator de porumbei.

Îngrijește ca de propriii copii

La auzul unui fluierat prin ocol, porumbeii se adună imediat în jurul stăpânului gângurind și înfoindu-se în pene. Sergiu îi îngrijește ca pe propriii copii. Dimineața se trezește devreme și le dă de mâncare. După care îi zburătăcește, urmărindu-i cu mâna streașină la ochi timp îndelungat, care și în ce direcție o apucă, ca nu cumva să-i atace vreun vultur, iar seara, dacă vreo pereche se reține prea mult la plimbare, le aprinde o lumină puternică, special instalată în ocol, ca să-i orienteze spre casă și să nu se piardă pe undeva. „Trebuie să zboare vreo câteva ore pe zi, că nu le face bine dacă stau numai în curte, ca oamenii - au nevoie de sport”, explică Sergiu.

Soția, mai puțin pasionată de păsările păcii

Bărbatul a fost pasionat de mic de micile viețuitoare, patimă care-l va urmări toată viața. „Când eram copil, într-o iarnă, tatăl meu a adus vreo câțiva hulubi acasă și până să-i taie i-a lăsat pe zăpadă, iar eu cu picioarele goale am alergat prin omăt și am înșfăcat o pereche, ascunzându-i în casă. Erau așa de frumoși și plăpânzi, iar tata i-a lăsat în viață după ce a văzut jertfele mele aduse porumbeilor”, povestește Sergiu.

Cu toate sacrificiile lui Sergiu față de păsările cu ochii roșii, de parcă au veșnic insomnii, soția lui, Natalia, e mai puțin flatată de penele aurii, negre sau albe din curte. La început nu îi înțelegea pasiunea, dar cu timpul s-a obișnuit, mai ales că trebuie să îngrijească de ei cât timp soțul e plecat. „Oamenii țin vaci, porci, oi, dar noi - porumbei. Când mă mai supăr pe el, îl ameninț că o să le rup capul la toți și nu o să-i mai vadă niciodată, dar știe că spun aceste cuvinte doar când sunt enervată. Ce găsește el curios la aceste vietăți? Pentru mine, sunt toți o apă și-un pământ, da’ el poate să stea ziulica întreagă în preajma lor”, zâmbește înțelept femeia.

Și peste jumătate de an hulubii se întorc acasă

Natalia spune că, deși o mai necăjește uneori gelozia provocată de hobbyul soțului, în adâncul sufletului se bucură totuși. „Decât să umble beat sau să roadă pragul barurilor, e mai bine că stă în ocol la porumbei. E drept că noi cheltuim bani pe hrană, fiindcă ei nu mănâncă doar grâu, dar ce să-i fac, dacă e bolnav de aceste păsări... Când revine de la Moscova și intră pe poartă, văd cum cu un ochi e la mine și cu altul la hulubi, apoi repede se duce până în ocol, iar când mă sună din Rusia, numaidecât trebuie să mă întrebe dacă vreo hulubiță a scos pui sau îi îngrijesc cumsecade”, adaugă soția.

Porumbeii s-au atașat și ei de stăpân. Din cele câteva încercări de-ale lui Sergiu de a face cadou câte o pereche de hulubi vreunui columbofil, toate s-au soldat cu eșec. Peste câteva zile, simbolurile păcii se întorceau acasă. „Mai vin cunoscuți sau rude și-mi cer câte o pereche de porumbei, dar, peste câteva zile, aceștia revin acasă. Odată, unui verișor din Cimișlia i-am dăruit o pereche de poștași și i-a ținut închiși vreo jumătate de an, iar când le-a dat drumul, au venit direct acasă”, povestește uimit bărbatul de viețuitoarele care găsesc drumul spre casă și de la zeci de kilometri.

Afacere fără mare profit

Fripturica din porumbel e gustoasă, dar stăpânii nu-și permit să arunce vreunul în oală. „Îi mâncăm doar atunci când se îmbolnăvesc sau cresc de mici cu vreo aripă frântă, dar să-i tăiem ca pe găini, Doamne ferește. Și-așa, dacă se pierde vreo pereche în timpul zborului, Sergiu stă și gogește vreo două zile. Parcă-i în traur (doliu - n.r.)”, zice Natalia.

Afacerea cu porumbei nu prea merge, pentru că nu-i crește ca să-i vândă la piață. „Ies cu ei de vânzare, la Chișinău, dar nu pot să zic că fac mii de lei. Îmi scot banii doar pentru hrană. O pereche poate să coste de la 100 până la 1 000 de lei”, spune columbofilul care se gândește pe viitor să înceapă, totuși, un mic business.

„Să vedeți cum porumbelul o fugărește pe porumbița care clocește la cuibar, dacă aceasta zăbovește prea mult pe-afară. Masculul îi dă cu ciocul în cap și o trimite pe ouă. Apoi, o păzește și se înfoaie ca un curcan dacă alt porumbel încearcă s-o curteze. Mai ceva ca oamenii”, adaugă Sergiu, care recunoaște că se desparte cu greu de ei atunci când trebuie să plece la muncă în străinătate.

 

Prietenii tăi merită să știe ASTA!