Poveştile FABULOASE ale celor nouă spioni care l-au trădat pe Ceauşescu. Dictatorul a pus Securitatea să răscolească întreaga lume şi să-i ucidă

Foştii ofiţeri de Securitate care au trădat şi au fugit din ţară şi, ulterior, au fost condamnaţi la moarte de regimul comunist nu scăpau de mâna lungă a Securităţii. După ce erau identificaţi, li se aflau noua identitate şi domiciliul, o echipă pleca după ei pentru a-i ucide.

După fuga lui Mihai Pacepa în vara anului 1978 în Statele Unite ale Americii, Securitatea a demarat o anchetă fără precedent, care a dezvăluit cât de putred era sistemul armatei secrete a dictatorului, că adjunctul şefului Direcţiei Generale de Informaţii Externe şi totodată mâna dreaptă a lui Nicolae Ceauşescu îi protejase pe cei care reuşiseră să fugă înaintea lui.

Despre problema spionilor lui Ceauşescu care l-au trădat s-a ocupat şi cercetătorul Liviu Ţăranu, de la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. El vorbeşte despre evoluţia Direcţiei de Informaţii Externe şi defectorii din spionajul românesc (1958 – 1978), într-o lucrare publicată în revista semestrială „Caietele CNSAS“.

Cu această ocazie a fost publicată şi o notă raport aflată în arhiva CNSAS, emisă de Ministerul de Interne în anul 1979 marcată cu „strict secret“, în care este prezentată situaţia foştilor ofiţeri din UM 0920 care au trădat ţara în timp ce se aflau în misiune în afara graniţelor.

Ancheta, spune cercetătorul, s-a oprit brusc doi ani mai târziu, fără ca vreun înalt demnitar al regimului să răspundă în vreun fel.

Constantin Răuţă, românul care şi-a redobândit cetăţenia

Dintre cazurile prezentate cel mai răsunător este cel al lui Constantin Răuţă, românul condamnat la moarte de regimul comunist pentru trădare în 1974, care încă luptă cu Justiţia in ţara noastră.

Constantin Răuţă a fost locotenent major de securitate şi a deţinut funcţia de inginer principal la UM 0920/M – 500. El a dezertat în 1973, când a fugit în SUA. De profesie electronist, în anul 1971 a devenit proiectant la IPROCHIM Bucureşti, iar ulterior a fost transferat la Direcţia Organizare şi Control din Ministerul Industriei Chimice.

Aici a fost selecţionat pentru a fi încadrat la respectiva unitate. Un an mai târziu a fost trimis la Roma, la specializare. Numai că odată ajuns în capitala Italiei, el nu s-a prezentat la firma unde a fost repartizat, pe motiv că a fost bolnav. Securitatea a aflat însă că în această perioadă Răuţă s-a întâlnit cu o româncă care se afla la specializare în Italia, pe care a dus-o şi la sediul agenţiei economice a ţării noastre, deşi nu avea voie.

Drept urmare, el a fost rechemat în ţară, unde a fost anchetat pentru abateri. Surprinzător, nu numai că nu a fost scos din rândurile securităţii, ci a fost trimis într-o nouă misiune, în cadrul unei grupe care trebuia să efectueze un control şi o revizie tehnică a aparaturii din dotarea lectoratelor Washington şi New York, în 1973.

Odată ajuns pe Tărâmul Făgăduinţei, românul nostru a dezertat pe aeroport luând cu el o servietă cu scule şi aparatură şi un plic cu corespondenţă diplomatică. Câteva zile mai târziu, americanii au informat statul român că fugarul a luat hotărârea de a rămâne în SUA, restituind însă plicul diplomatic cu menţiunea că nu a fost violat.

Un an mai târziu, Tribunalul Militar l-a condamnat la moarte pe fugar, prin sentinţa nr. 133. În ţară, el mai avea soţia, un copil şi un frate.

Pe urmele fugarului, Securitatea din România a pus informatori. Sursa Felix i-a aflat domiciliul, locul de muncă, care este drumul de acasă până la muncă, schiţa imobilului în care locuieşte şi modul de pătrundere în el. „Având toate aceste date s-a organizat acţiunea de lichidare a trădătorului, lăsându-se impresia că este jefuit“, se arată în raport. Numai că în momentul în care acţiunea era în desfăşurare, sursa Felix a primit ordin să se stopeze acţiunea de lichidare. Nu se ştie cine a dat acest ordin.

Securitatea îl voia mort

Pentru ca şi familia lui să ajungă în SUA, Răuţă a intervenit pe toate planurile: a demonstrat public, iar intervenţiile s-au făcut inclusiv la Nicolae Ceauşescu, în timpul vizitei pe care acesta a făcut-o în SUA în 1978. Întrebat despre fugar, dictatorul a răspuns: „Cum ar rezolva guvernul american trădarea unui ofiţer al Statelor Unite. Cei care au pus întrebarea probabil că nu cunosc aceste lucruri, de aceea despre trădătorii jurământului militar nu doresc să vorbesc“.

Părerea securităţii era aceea că fugarul a fost racolat de serviciile de informaţii occidentale, încă din perioada în care se afla în Italia. Deşi trădătorul se afla pe teritoriul altui stat, pentru Securitatea de la noi nu era o problemă de aducere la îndeplinire a unei condamnări la moarte.

În raport, se propunea „deplasarea în zonă a unei echipe formată din ofiţeri pregătiţi special care să execute sentinţa de condamnare la moarte a lui Răuţă Constantin“. Românul nu numai că nu a putut fi ucis, dar el continuă încă să se judece cu statul român.

După Revoluţie, el a încercat să se reabiliteze şi a demarat procedurile de revizuire a hotărârii prin care a fost condamnat la moarte. Dosarele s-au plimbat de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la Tribunalul Militar Bucureşti.

În 2010, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a anulat mandatul de executare a sentinţei de condamnare la moarte. Totodată, i s-a redat cetăţenia română. Căutându-i dosarul, am descoperit că pe 6 martie 2012, magistraţii de la Tribunalul Militar Bucureşti au respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de el privind sentinţa penală din 1974 a Tribunalului Militar Teritorial.

„Modul secret de desfăşurare a şedinţei de judecată, lipsa de cunoaştere a acuzaţiilor ce mi-au fost aduse, imposibilitatea exercitării dreptului la apărare, precum şi a căii de atac a recursului, încalcă în mod evident dispoziţiile Codului de procedură penală, precum şi drepturile omului“, se arată în sesizarea depusă de Constantin Răuţă la Parchetul Militar.

Strungarul care a păcălit două Securităţi

Mandache D. Gheorghe, fost căpitan de Securitate şi lucrător operativ în cadrul Direcţiei Germania, a dezertat în RF Germania în 1959, în timp ce se afla într-o misiune. De profesie strungar, era căsătorit şi avea în ţară un copil. În 1951 a fost încadrat la MI cu gradul de plutonier. După doi ani a fost mutat în DGIE, apoi a fost trimis în URSS la curs de specializare.

După ce a revenit în ţară, consilierul sovietic, care „l-a recomandat ca fiind un om capabil şi cu aptitudini pentru munca nelegală“ a propus ca lui Mandache să i se facă o pregătire de câteva luni şi apoi să fie trimis în RDG, sub o altă identitate, unde să înveţe limba şi modul de viaţă al nemţilor, pentru ca ulterior, să fie trimis în RFG, evident sub o nouă identitate.

Întregul plan a fost pus la punct împreună cu Securitatea din RDG. Numai că românul nostru le-a dat tuturor planurile peste cap. Ajuns în RDG cu numele de Rudolf Bauman, în 1959, împreună cu logodnica sa Bruntsch Kathe, au dispărut în RFG, unde s-au predat Serviciului de contrainformaţii, trădând misiunea şi adevărata lui biografie.

În 1973, o sursă externă a descoperit că românul nostru trăieşte sub numele de Bruchner Rudolf, în oraşul Neuss. I se ştiau domiciliul, locul de muncă, localuri frecventate, date despre cei doi copii. Securitatea a tras concluzia că el a fost pregătit de sovietici pentru această misiune.

Spion primit de Franţa cu braţele deschise

Un alt om al Securităţii care a trădat a fost Mihai Atanasie, care a dezertat în Franţa în anul 1969. Lt. maj. s-a născut la Buzău în 1932. După ce a fost pregătit ca cetăţean francez, el a fost trimis în misiune în Paris.

În 1969, autorităţile franceze l-au arestat, iar după ce el şi-a dezvăluit adevărata identitate a fost luat sub protecţie, primind inclusiv locuinţă, loc de muncă şi cetăţenie franceză. În ţară, el a fost condamnat la moarte. Securitatea care a plecat pe urmele lui a descoperit că era căsătorit cu o franţuzoaică cu care are şi un copil şi că locuiesc împreună la 30 de kilometri de Paris.

Îi cunoşteau inclusiv numărul de înmatriculare al autoturismului, iar în raport se spunea că se dispune executarea sentinţei.

Funcţionar UNESCO dezertor, protejat de Pacepa

Tot în 1969 a dezertat şi Iacob Gh. Ioan. De profesie laborant oţelar, în 1960 a fost încadrat în DGIE şi în mai 1961 a fost trimis în misiune la lectoratul din Paris, unde a lucrat sub acoperire ca diplomat la ambasadă, iar mai târziu ca funcţionar internaţional în cadrul UNESCO.

După opinia securităţii, aceasta a fost ocazia când „serviciile de informaţii duşmane l-au recrutat, cu ajutorul unei colege care avea cetăţenie americană“. Ulterior, Iacob a ajuns în SUA, unde a obţinut şi cetăţenie americană.

Cei plecaţi pe urmele lui i-au descoperit noua identitate, adresa din California, dar şi numărul de telefon. Pentru trădare, fostul locotenent de securitate a fost condamnat, la rândul lui, la moarte, în 1970.

În raport se face vorbire de faptul că autorităţile americane au aflat de planul din România de identificare a fugarului, însă nu au descoperit cine a făcut deconspirarea sau cine a trădat. De reţinut este faptul că raportul de identificare a românului a fost semnat de Mihai Pacepa.

La finalul raportului, se cerea pregătirea unei echipe de ofiţeri care să treacă la executarea sentinţei pe teritoriul SUA. În 1972, în timp ce se afla în misiune în Israel, a dezertat şi Constantin Dumitrăchescu, care avea gradul de locotenent colonel de Securitate.

Trimis în calitate de lector la Tel Aviv, el a dezertat. În ţară, a fost condamnat la şapte ani închisoare, iar ulterior graţiat.

Ioan Marcu, fost locotenent colonel de Securitate, deplin conspirat, a dezertat în 1976, în timpul reîntoarcerii sale la post în Iran, unde îndeplinea funcţia de şef al Agenţiei Economice.

Ulterior, s-a stabilit în Canada. Tribunalul Militar l-a condamnat la şase ani de închisoare. Un alt dezertor este Ion Vulpe, fost căpitan de securitate deplin conspirat.

Împreună cu familia, a dezertat în 1971 în timp ce lucra ca secretar II economic la Agenţia Economică a ţării noastre din Londra. Condamnat în ţară la 15 ani de închisoare, el şi-a făcut un viitor în străinătate. Despre el, Securitatea a aflat că a lucrat la „fiţuica reacţionară a fugarului Iancu Raţiu“ din Londra.

Dosar îngropat de Pacepa

Trei ani mai târziu, fugea din ţară şi Virgil Tipănuş. Fostul căpitan de securitate deplin conspirat la MCE a dezertat în timp ce se afla în misiune în cadrul Agenţiei Economice la Oslo, Norvegia. Se pare că el era protejat de Mihai Pacepa, care a spus că fuga lui nu trebuie să facă obiectul preocupărilor Securităţii.

„Am desprins concluzia că fostul şef al colectivului nostru (Pacepa Mihai) în mod deliberat a ţinut în cabinetul său întreg materialul cu privire la trădător, predându-l după insistenţe după doi ani de la trădarea lui Tipănuş“, citim din raport.

Şi un fost plutonier a trădat securitatea. Dumitru Sârbu a dezertat în SUA în 1976, în timp ce se afla în misiune la ambasada României din Washington. În lipsă, a fost condamnat la şapte ani de închisoare.

De ce fugeau spionii români?

Fenomenul fugii spionilor români, scrie cercetătorul CNSAS Liviu Ţăranu, a fost abordat de cercetătorii francezi Geoffrey D'Aumale şi Jean Pierre Fourre. Ei spuneau că unii abandonau din motive ideologice, economice sau profesionale, iar o a doua categorie era formată din cei care lucrau pentru serviciile de informaţii străine.

De remarcat este şi faptul că mulţi spioni fuseseră luaţi din fabrici şi uzine, unde erau simpli muncitori şi, odată ce intrau în structurile Securităţii ajungeau repede la gradul de locotenent colonel. De altfel, Gheorghe Maurer ironiza armata secretă a lui Ceauşescu: „Ştiţi ce-o să se întâmple dacă puneţi căcat pe umerii unui ofiţer conspirat pe care-l aveţi în clădirea asta? Până şi acoperişul şandramalei o să miroasă a latrină“.

Spionii, obligaţi să facă măcar liceul

Armata invizibilă a lui Nicolae Ceauşescu, aşa cum era numit Departamentul de Informaţii Externe, se confrunta la jumătatea secolului trecut cu un deficit de personal calificat. Pentru a rezolva criza, MAI a înfiinţat în anii 1955 - 1956 zece birouri regionale pentru selecţia persoanelor cu aptitudini pentru munca de informaţii externe.

Apoi, cadrelor li s-a cerut obligativitatea absolvirii liceului şi înscrierea lor în învăţământul superior, precum şi învăţarea de limbi străine. Aşa încât, în 1968 s-a înfiinţat o şcoală de pregătire şi perfecţionare a ofiţerilor, la Bran, în Braşov.

În 1974, DIE avea 580 de ofiţeri deplin conspiraţi în sistemul comerţului exterior. Mihai Pacepa dezvăluia într-un interviu acordat ziarului Ziua în 2007 că majoritatea ofiţerilor operativi ai DIE au avut dublă identitate.

„Confecţionarea de către DIE a documentelor fictive contravenea legilor în vigoare, potrivit cărora buletinele de identitate trebuiau emise de Miliţie, cărţile de muncă de Ministerul Muncii şi carnetele de partid de PCR“, spunea cel mai mare spion al României.

Sursa: adevarul.ro