CROITORUL lui Ceaușescu. Istoriile lui Alex Ștefănescu

sursa: evz.ro

Nu mai e în viață. Când l-am cunoscut, prin 2002, avea optzeci și ceva de ani. Mi l-a recomandat alt croitor, cel la care îmi făceam costumele. L-am întrebat dacă îmi poate confecționa și o cămașă, iar el mi-a spus că nu și m-a sfătuit să mă adresez celui mai bun croitor de cămăși din București, Ionel Burichi. Ionel Burichi se pensionase (după ce lucrase decenii la rând „la stat”, la o cooperativă meșteșugărească), dar avea un atelier clandestin, amenajat în micul hol al căsuței lui dintr-un cartier plin de verdeață.

Mi-a făcut, într-adevăr, două cămăși albe care păreau luate din garderoba unui prinț și îmi veneau perfect. Le-am purtat cu plăcere, îmi schimbau în bine starea sufletească. (Din păcate, una din ele, pusă de mine, la un moment dat, la uscat pe sfoara din balcon – locuiam pe atunci la bloc −, a fost smulsă de vânt și a aterizat în curtea interioară a blocului. În cele două-trei minute cât a durat să cobor de la etajul trei, a dispărut din curte!)

Când am fost în vizită la el, pentru probe, m-am așezat pe un scăunel; îl priveam în timp ce lucra și nu-mi venea să mai plec acasă. Firav și gârbovit, cu părul complet alb, folosea, cu o dexteritate de scamator și cu o scânteiere de ironie în ochi, acul, degetarul și foarfeca. Avea în jurul lui un întreg arsenal de unelte pentru croitorie, plus accesorii: nasturi, șireturi, ace cu gămălie, fermoare. Toate stăteau cuminți, la locurile lor, astfel încât le găsea imediat când avea nevoie de ele, fără să le caute. Părea că spune tandru șugubăț ustensilelor și pânzeturilor pe care le mânuia: vă cam opuneți, dar e în zadar, până la urmă tot o să faceți ce vreau eu!

Mi-a povestit multe despre el și lumea prin care a trecut. Își amintea examenul pe care l-a dat, după absolvirea Școlii de Arte & Meserii, înainte de război. Era un examen cu... public! Pe un podium se afla comisia de examinare, formată din directorul școlii, un reprezentant al primăriei Bucureștiului, un croitor de lux din Capitală și un croitor de la o casă de mode din Paris. Când i-a venit rândul, elevul Burichi Ionel a urcat pe podium, a tras un bilet, l-a citit și a făcut următorul comentariu:

− E o întrebare prea simplă!

− Da?! Care anume? a vrut să știe directorul școlii.

− Ce distanță trebuie să fie între nasturii cu care se încheie o cămașă bărbătească...

− Dă-mi exemplu de o întrebare care nu ți s-ar fi părut simplă.

− ... Cum trebuie croită o cămașă ca să-i stea bine unui cocoșat?

− Bine, spune cum trebuie croită!

Și atunci semețul elev a descris repede o suită de operații pentru confecționarea unei cămăși care l-ar fi îmbrăcat perfect chiar și pe cocoșatul de la Notre Dame.

Asistența a izbucnit în aplauze și Aurel Burichi a absolvit examenul cu nota 10.

Ce lume! Ce importanță se dădea unei profesii! Comunismul a șters din memoria noastră colectivă acest mod serios și cuviincios de a trăi. A distrus bucuria lucrului bine făcut. Culmea este că tocmai cei care au aruncat în neant civilizația românească apelau fără rușine, când aveau nevoie de servicii făcute cu profesionalism, la „oameni de altădată”. Ionel Burichi era chemat să confecționeze cămăși pentru diverși activiști ai PCR. Iar de la un moment dat i-a făcut cămăși și lui Nicolae Ceaușescu însuși!

La primele întâlniri ale croitorului cu dictatorul participa și Elena Ceaușescu, care, enervantă ca o soacră (și anume ca aceea din Soacra cu trei nurori pentru că în realitate există și soacre agreabile), intervenea necontenit și dădea sfaturi absurde. Ionel Burichi a scăpat de ea, explicându-i lui Nicolae Ceaușescu, confidențial, că nu se poate concentra dacă nu are liniște.

Securiștii îl spălau cu spirt pe mâini pe croitor, înainte ca el să-l atingă pe dictator ca să-i ia măsurile sau ca să-i așeze mai bine gulerul. Nicolae Ceaușescu îl plătea prost, printr-un aghiotant al lui (sau poate nici nu știa exact câți bani i se dădeau croitorului). O singură dată l-a răsplătit regește, printr-o apreciere elogioasă:

− M-am uitat la cămașa lui Brejnev. Nu era la fel de frumoasă ca a mea.

Păstrez cu pietate, și azi, cămașa pe care mi-a făcut-o cândva Ionel Burichi. O îmbrac rar, numai la evenimente importante, și mă gândesc de fiecare dată, cu duioșie, la autorul ei. După o recepție la Cotroceni, i-am trimis, în gând, un mesaj secret, pe lumea cealaltă: „M-am uitat atent la cămașa lui Klaus Iohannis. Nu era la fel de frumoasă ca a mea.”

Sursa: evz.ro