Povești de dragoste // Fidelitate de câine

poza simbol

Gabriel a crescut doar cu tată. Părinții au divorțat când el avea cinci ani. Mereu repeta că va crește mare și va avea o familie ideală, va avea mulți copii și își va iubi soția. Însă, cu regret, copiii își moștenesc părinții.

În timpul studenției are o mare dragoste, de care se desparte din lașitate. Plecând la studii în Belgia, Viorica îl cheamă să meargă împreună, însă frica de necunoscut îl oprește.

După ce-și „linge rănile”, băiatul cel cuminte începe să se distreze. Înalt, blond cu ochi albaștri și foarte carismatic, care fată nu i-ar fi căzut în mreajă?

La o petrecere o cunoaște pe Irina care se îndrăgostește de el până peste urechi. Fata se lasă sedusă, are gânduri serioase de viitor. Doar că Gabriel, în paralel, mai are încă cel puțin vreo trei iubite. Viața îl schimbase mult pe micul Gaby, uitase visul său din copilărie. Acum îi plăcea să zboare din floare în floare. Dar când Irina i-a spus că este însărcinată, deși nu era pregătit să devină tată, ca un adevărat gentelman, a dus-o la altar.

Și aici au început problemele. Deși s-a însurat, Gabriel nu-și putea înfrâna patimile. Începuse să se obișnuiască cu Irina, când a apărut copilul era în culmea fericirii. Dar nu se putea liniști, înăuntrul său se dădea o luptă pe viață și pe moarte. Erau nopți când nu venea acasă, inventând tot felul de povești cu „zmăi”.

La început, Irina îl credea, dar când a aflat întâmplător ce fel de probleme are la serviciu, de ce nu poate răspunde la telefon și de ce lipsește nopțile, era hotărâtă să divorțeze. Însă pentru Gabriel acest lucru era imposibil – el crescuse doar cu un singur părinte.

După incident, o habă de vreme era un soț exemplar și un bun tătic. Apoi, iarăși dispărea serile sau chiar nopți întregi. Încerca să explice prietenilor că se întâmpla ceva cu el – în mintea lui se luptau doi oameni – unul o iubea pe Irina, voia să fie un soț bun și să aibă o familie exemplară, altul voia să-și trăiască viața altfel, ura rutina, o ura pe Irina că l-a legat de mâini și de picioare.

Astfel era și viața lor de familie. Când biruia unul, Gabriel și Irina ciripeau ca doi hulubași, se iubeau atât de mult că cei care îi cunoșteau se mirau și nu le venea să-și creadă ochilor, iar când biruia celălalt, bărbatul dispărea de acasă, se distra cu cine nimerea nopți la rând. Și spunea că-și urăște soția ca pe cel mai mare dușman, apoi brusc începeau mustrările de conștiință și alerga spre casă ca mușcat de șarpe.

Într-o astfel de atmosferă creștea copilul lor: supărări, certuri, apoi brusc iubire, declarații, cadouri. Prietenele o sfătuiau pe biata femeie să-l lase, să fugă la capătul lumii de el, că acesta nu o va lăsa în pace niciodată – așa se vor chinui până la bătrâneți, iar perdantul cel mare va fi băiatul lor care va crește și el la fel.

Însă Irina nu avea curaj. Întotdeauna motiva că îi este frică că Gabriel o să-i ia copilul. Dar adevărul cel mare era că își iubea soțul cu o fidelitate de câine... (L. Șarcu, Orhei)