Poveşti de dragoste: O iubire NEBUNĂ pe internet

sursa: eva.ro

Sunt patru ani de când m-am despărţit de Emil şi tot n-am reuşit să-l uit. Deşi acum sunt într-o altă relaţie şi ar fi trebuit deja să-l uit, nu reuşesc să trec peste dragostea aia rămasă neconsumată. Ştiu că şi el e cu alta, iar faptul că la un moment dat mi-a spus că nu e chiar fericit mi-a zgândărit şi mai tare orgoliul şi dorul de el.

Relaţia noastră s-a născut moartă din start. Din cauza distanţei. Ne-am cunoscut pe net şi o vreme doar ne-am zgândărit reciproc, pentru că el era în Canada şi eu în România. Cum să supravieţuiască o astfel de relaţie? Totuşi, după un an de corespondenţă, tatonări, sâcâieli, certuri şi împăcări, am decis să ne vedem la mijlocul distanţei. Am ales Londra ca destinaţie, pentru că acolo ajungeau direct ambele avioane, al meu de la Bucureşti şi al lui din Vancouver. Au fost patru zile de vis. M-am îndrăgostit lulea şi am zis că l-am găsit pe EL.

Doamne, era perfect! Avea tot ce visasem, ba mai mult decât atât: amuzant, grijuliu, deştept şi arătos. Bărbatul ideal. Aproape că mă simţeam un pic complexată gândindu-mă că nu sunt chiar perfectă, ca el. Ce mai, cum spuneam, mă îndrăgostisem iremediabil.

Cele patru zile petrecute împreună acolo au fost cele mai frumoase din viaţa mea, chiar dacă în anul următor am mai petrecut week-end-uri în Viena, Paris sau Amsterdam, dar ştiţi cum se zice, niciodată nu-i ca prima dată.

Când m-am întors acasă eram întoarsă pe dos. Nu puteam să mai concep viaţa fără el, dar nici nu vedeam o soluţie pe termen scurt. Nici eu nu puteam să plec aiurea din România, nici el nu voia să-şi lase rostul de acolo, după câţiva ani de când emigrase. Niciunul nu voia să-şi rişte viaţa ca să dea şanse unei relaţii care putea foarte bine să nu meargă.

Cele trei luni care au trecut până când ne-am văzut din nou au fost un calvar dulce-amărui. Pe de-o parte îl vedeam online, şi făceam planuri pentru următoarea întâlnire, pe de altă parte îmi lipsea enorm şi mă simţeam mai singură ca niciodată.

Ne-am întâlnit la Amsterdam a doua oară, şi a fost din nou perfect. Totuşi, deşi ne ştiam de atâta vreme şi deja era clar (pentru mine) că ne cam îndrăgostisem, niciunul nu îndrăznea să aducă vorba serios de o soluţie. Ce vom face? Asta nu era viaţă.

Când ne-am întors din nou acasă fiecare, el a dispărut timp de o lună de pe Internet. Şi-a şters contul de pe reţeaua pe care ne cunoscusem, pe messenger nu mai intra, pe skype nu apărea. Murise. Murise online. După o lună de zile în care mă interesasem dacă nu cumva a căzut avionul sau s-a produs în Vancouver vreun accident grav în care să fi murit un român, mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat.

A părut stingherit şi la început m-a luat la mişto, că îl deranjez acasă şi află cele două soţii ale lui că a fost infidel. Auzind că eu tac şocată şi-a dat seama că nu făcuse tocmai o glumă bună, şi mi-a cerut iertare. Mi-a spus că pur şi simplu voia o pauză, că simţea că se aprinde prea mult şi prea repede şi nu ştia cum să trateze relaţia noastră.

L-am înţeles, simţeam la fel. Părea că nu există soluţie.

Am convenit să o luăm mai încet, dar de îndată ce ne-am revăzut online parcă ne-a luat cineva minţile la amândoi. Era clar că ne iubeam şi trebuia făcut ceva.

Au urmat întâlniri, la fiecare trei luni, câte un week-end prelungit, maximum 4-5 zile în care nu ne mai săturam unul de celălalt. După un an de scormonit Europa după locuri de văzut la mijlocul distanţei dintre noi a venit şi ziua aceea în care el mi-a spus că încearcă în paralel o relaţie acolo, cu cineva.

A picat cerul pe mine. Mie nici măcar nu-mi propusese să mă duc să trăiesc cu el câteva luni, ca să vedem dacă ne-am acomoda. Ajunsesem la momentul în care aş fi lăsat tot aici pentru el. Dar nu, el se gândea că e mai uşor să mă uite încercând cu alta, aflată mai la îndemână.

Am ajuns acasă după acel weekend la Paris, oraşul îndrăgostiţilor, cu inima franjuri. De data asta am decis eu că nu vreau să-l mai văd. N-am mai intrat online, i-am dat ignore pe toate căile de comunicare şi nu am răspuns la telefon. Mi-a scris un singur email în care mi-a mulţumit că am existat în viaţa lui şi şi-a luat adio.

Am fost o epavă timp de jumătate de an, am căzut într-o depresie din care credeam că n-o să mai ies niciodată. Cum să găseşti dragostea vieţii tale şi s-o pierzi din cauza distanţei?

Apoi, acum trei ani l-am găsit pe Dan. Un tip cu care am început o relaţie mai degrabă din disperare. Ca să-l uit şi eu pe Emil. O vreme m-am păcălit că am reuşit. Dan e un tip ok, dar nu e EL, nu e la fel şi niciodată nu va fi. Relaţia noastră pare fadă şi rece pe lângă ce am avut. Probabil că nici eu nu sunt ACEEA pentru Dan, dar coabităm împreună din lipsă de alternative.

Anul trecut, Emil mi-a scris pentru prima dată după despărţire. A fost un mesaj cald, prietenesc, în care pur şi simplu îmi cerea să afle ce mai fac. Îmi cerea să intru din nou online şi să mai vorbim, ca doi vechi prieteni, pentru că îi e dor de conversaţiile noastre. N-am rezistat şi am făcut-o. Am avut câteva discuţii lungi, în care ne-am destăinuit. Mai degrabă el, pentru că eu am fost mândră, n-am recunoscut că relaţia mea e seacă. El a admis că femeia cu care e nu e ceea ce-şi doreşte, dar că stă în relaţia aia din comoditate.

Sunt amândoi singuri pe un continent străin, departe de rude şi de ţară. Era îngrijorat că ea vrea copii, iar el nu ştie dacă e bine să facă pasul ăsta cu ea, de vreme ce nu o iubeşte. N-am ştiut ce sfat să-i dau, dar printre rândurile lui părea că-mi cere un motiv pentru care să nu facă copii. Ce rost avea să-i dau această satisfacţie? Încă nu l-am iertat şi mai ales nu l-am uitat. Pentru mine Emil va fi întotdeauna o rană deschisă.

Sursa: eva.ro