Povești de dragoste // Dor nestăvilit

foto simbol

Ar trebui să încep această istorie cu „a fost odată ca niciodată...”. Este istoria vieții unchiului Nicolae care, presupun, se aseamănă cu multe alte istorii ale basarabenilor din acei ani vitregi.

Nicolae s-a căsătorit cu Vera înainte de armată. Au ridicat casă împreună, i-a născut nevasta un flăcău pe care îl adora. Însă vine vremea și-l iau pe bărbat în armată.

Lasă casă și masă, nevastă și copil și merge să-și slujească Patria. Nu mult timp după mobilizare, vin rușii și pun graniță pe Prut. Era 28 iunie 1940. Nicolae este la Timișoara, Vera se trezește, peste noapte, în altă țară.

După 22 iunie 1941, Basarabia este eliberată. Nicolae înaintează cu Regimentul 95 infanterie spre Est. Pentru o singură noapte revine acasă, noapte în care o vor concepe pe Nina, fiica pe care tatăl n-o cunoaște până în anul 1975.

La sfârșitul lui ’43, tânărul sergent este grav rănit și internat în or. Nicolaev, după care este transferat la Spitalul militar din București unde rămâne pentru opt luni. După vindecare, revine la camarazii săi de arme.

Este demobilizat la 1 iulie 1945, însă acasă nu poate reveni. Deja este pusă granița pe Prut. Nicolae caută modalități să ajungă în Basarabia, dar fără succes. După mai multe luni de zbucium, se angajează la o fabrică de cărămidă în Pitești. Nu pierde nădejdea de a se întoarce la familie. Dar după cinci ani de la demobilizare este tot în Pitești.

Acolo o cunoaște pe Ilinca, o ardeleancă drăguță. Vreau să amintesc aici proverbul „ochii care nu se văd se uită...”. Eroul nostru se îndrăgostește de Ilinca și, neavând nicio veste despre familia basarabeană, își întemeiază o nouă familie. Îi naște nevasta doi băieți și o fată de care tata se atașează mult. Copiii creșteau cu frică de Dumnezeu, soții se înțelegeau din jumătate de cuvânt - erau o familie unită.

Dar adesea Nicolae se trezea în miez de noapte de la strigătul unei fetițe care-l chema „tata...”. Nu mai putea dormi până dimineață, se așeza pe prispa casei și fuma... fuma...

A trimis pe parcursul anilor nenumărate scrisori în RSSM, dar n-a primit răspuns nici la una. Când s-au mai dezghețat apele, Nicolae a putut să revină în Basarabia. Era anul 1975.

***

Ridica dealul spre casa pe care o ridicase cu mâinile sale cu sufletul la gură... Bătând în poartă, i-a deschis o tânără femeie care semăna mult cu Vera lui. Și-a dat seama că trebuie să fie fiica lui pe care n-o văzuse niciodată. Nina l-a ascultat atent și i-a spus să aștepte puțin. S-a întors din casă cu răspunsul mamei că... bărbatul ei a murit la război și nu vrea să-l știe pe acest străin.

Șocul a fost puternic. Nu-i venea să creadă, atât de mult îl iubea Veruța lui...

A mers în sat la frații săi. S-a oprit la Mihai. Putea sta în RSS Moldovenească o lună de zile.

A cutreierat toate dealurile satului, a mers la rude, la prieteni. Copiii, Gicu și Nina, l-au iertat și l-au recunoscut. Doar Vera nu a vrut să-l vadă. Biata femeie o întreba printre lacrimi pe fiică-sa cum arată, tot atât de chipeș?

A revenit în Basarabia iar și iar. Ceva s-a întâmplat în sufletul omului după prima vizită în satul natal – s-a deschis o rană adâncă. Și ca să nu-i simtă durerea a început să bea pe ascuns.

La început pe ascuns, apoi și pe față. Oricât i-ar fi vorbit Ilinca de responsabilitate și de Dumnezeu, omul nu reacționa.

Sufletul lui s-a rupt în două, exact cum s-a rupt trupul Țării între două maluri de Prut. Treptat s-a îndepărtat de familia românească, iar cea basarabeană așa și nu l-a apropiat.

S-a stins cu un dor nestăvilit în sufletul său pribeag (Vasile B.).