Povești de dragoste // Alegere

foto simbol

Mă tot gândeam de fiecare dată când îl vedeam pe Tudor trecând pe lângă poarta noastră, ce o fi gândit Luiza când s-a măritat cu el? Erau la a doua căsătorie. La câțiva ani după ce le muriseră jumătățile, au hotărât să-și unească soarta.

Dar și-au unit-o cumva neobișnuit – deși cu acte în regulă la primărie, fiecare rămăsese să locuiască în casa sa. Erau trecuți de 50 de ani și niciunul nu voia să-și lase locuința. Și iată, seară de seară îl puteai vedea pe Tudor îndreptându-și pașii spre casa Luizei.

Luiza era o femeie veselă și interesantă. Îți făcea plăcere să stai în compania ei. Plus la toate, era și hărnicuță. Tudor, din contra, era posac și supărăcios. Nu mișca un pai în casa femeii, n-a bătut un cui în zece ani de când erau împreună, nemaivorbind de lucruri serioase, cum ar fi ajutor prin gospodărie sau strânsul roadei.

Seară de seară luau cina, priveau televizorul, după care dormeau împreună. Dimineață, bărbatul pleca la casa lui, iar Luiza ca o furnicuță muncea întreaga ziulică.

Ba până a i se însura băiatul lui Tudor, adică până a-i aduce noră în casă, Luiza reușea să-și croiască timp pentru a deretica și prin casa bărbatului său.

Acum că mezinul lui Tudor s-a însurat, a scăpat măcar de grija asta. Cu toate că era la pensie, mai muncea încă la stat. Iar sâmbăta, de draga dimineață, numai ce o vedeai că merge la oraș să-i dea o mână de ajutor fiicei sale.

Mama mea a întrebat-o odată pentru ce îl rabdă pe „boșorog”? Dacă ar ajuta-o în lucrul bărbătesc prin gospodărie, dacă i-ar ușura cumva traiul sau ar fi un bărbat gentil și afectuos, ar mai înțelege. Dar așa... un om posac și cam țâfnos care are numai cerințe, nu și oferte...

Luiza o privea, zâmbind misterios, și răspundea evaziv: „Mi-e frică să dorm singurică...”. (T. G.)