Pledoarie pentru teatrul independent

Poziționare// „Teatrul independent opune rezistență teatrului de stat, așa cum teatrul de stat, în epoca de tristă amintire, opunea rezistență la sistem”

Pentru câteva zile, Teatrul „Alexei Mateevici” a găzduit proiectul UN TEATRU CARE NE UNEȘTE , devenind un punct de întâlnire dintre reprezentanții teatrului independent românesc și cel chișinăuean. Proiectul UN TEATRU CARE NE UNEȘTE a fost iniţiat de Teatrul Studio Master Class, cu sprijinul financiar oferit de Biroul Politic al Relaţiilor dintre Românii de Pretutindeni şi îşi propune să sprijine, să promoveze și să impulsioneze mișcarea teatrelor independente, care în ultimul timp a atins o cotă destul de înaltă, atât în Republica Moldova, cât și în România.

În aceste zile, publicul a avut ocazia să vadă un spectacol după I. L. Caragiale mai puțin obișnuit, un altfel de Caragiale, adus la Chișinău de o trupă de teatru independentă din București. Este vorba de spectacolul „A.D. 3874. Cronică Fantastică” în regia lui Marius Costache, în distribuția tinerilor actori Bogdan Costea, Eduard Haris și Eduard Cârlan. Având în vedere că teatrul independent se impune tot mai mult în ultimii ani, iar mișcările teatrale independente sunt în plin avânt, am discutat cu regizorul Marius Costache pe marginea acestui fenomen.

Dragă Marius Costache, prin ce se deosebește teatrul independent de teatrul instituționalizat și ce valențe are în plus față de acesta?

Un teatru independent se deosebește de un teatru de stat prin faptul că are posibilitatea să prezinte niște preocupări, fie ideologice, fie teoretic teatrale, ale celor care fac spectacolele. Teatrele de stat sunt axate foarte mult pe partea de divertisment a teatrului. Un teatru, dacă este de stat, trebuie să aibă o poziție oficială și atunci îi este mai greu să vorbească despre subiecte de care sunt interesate generații mai tinere de actori, de regizori. În teatrele de stat o să vedem mai greu spectacole care abordează problema homosexualității, problema traficului de ființe, problema drogurilor.

De ce ai preferat teatrul independent?

Pentru că într-un teatru de stat ți se spune ce să faci. La teatrul independent ne alegem noi ce să facem. Temele pe care le atingem noi la teatrul independent sunt temele care interesează generația noastră. Când pomenesc de „generație”, nu am în vedere apropierea de vârstă, ci o apropiere de idei și gândire.

Există o luptă între teatrul independent și cel instituționalizat sau cele două ar trebui să-și dea mâna?

Teatrul independent opune rezistență teatrului de stat, așa cum teatrul de stat, în epoca de tristă amintire, opunea rezistență la sistem. Așa și acum, tinerii actori, regizori nu sunt mulțumiți de posibilitățile de exprimare artistică pe care le au în teatrul de stat și merg la teatrul independent. Acolo unde vocea lor poate fi auzită, vocea lor personală. Pentru că au și ei o voce, au și ei o atitudine și vor să se facă auziți. Că de aia s-au făcut artiști.

Teatrul independent e o condiție de supraviețuire pentru un actor tânăr?

Este o condiție de supraviețuire pentru artistul din el. Actor poate să fie și în teatrul de stat, dar va juca greu un rol important, un rol puternic pentru el, un rol în care să-și demonstreze capacitățile sale artistice. Și atunci, fuge către teatrul independent, unde poate să-și facă mendrele.

Există diferențe între modul în care este înțeles teatrul independent în România sau la Chișinău, din ceea ce ați reușit să vedeți în aceste zile la „Foosbook”, Teatru-Spălătorie și felul în care se face în alte părți?

Nu. Aici am o părere foarte clară. Teatrul independent e cumva un teatru de artă, unde tinerii sau cei care fac teatrul independent fac ceea ce fac din pasiune sau pentru că-i interesează. Și atunci nu mai există condiția aceea a teatrului de stat unde trebuie să mulțumești o anumită categorie de public.

Cum supraviețuiește un teatru independent, având în vedere că spectacolele produse în această zonă, chiar și cele mai bune, nu au un succes asigurat la un public mare?

Teatrul independent rezistă foarte-foarte greu. În România, cu foarte puține excepții, un teatru independent trăiește prin proiectele care sunt susținute de alte instituții de stat, care promovează cultura. Până și prezența noastră aici, ca teatru independent, nu ar fi fost posibilă, fără susținerea a două entități: Biroul Politic al Relațiilor dintre Românii de Pretutindeni și Nelly Cozaru. Teatrul independent nu ține de stat, dar tot depinde de ceva.

E un paradox, pentru că, în pofida acestor greutăți financiare, în ultimii ani apar multe teatre independente...

Perseverența teatrului independent este dată de faptul că sunt foarte mulți actori pe care teatrele de stat nu-i pot înghiți. În România sunt 48 de teatre de stat și ies vreo 500 de actori anual. Unde să se ducă să joace? Și atunci, se fac teatre independente. Cele mai multe sunt în București, dar încet-încet se creează trupe și în celelalte orașe. Și a mai apărut un fenomen de câteva luni: cafenelele, cârciumile care au o zi pe săptămână dedicată teatrelor. Sunt cafenele care susțin mișcarea culturală, fie că e teatru, concert, expoziție.

Am impresia că publicul teatrelor trăiește în… lumi paralele. Pe cei care merg la Național nu o să-i vezi la teatrele mici, independente (Teatru-Spălătorie, „Foosbook”) și invers. Fiecare teatru cu publicul său…

E vorba de interes, dacă te interesează un anume subiect. Dacă te duci la teatru doar ca să râzi, când o să auzi că intră în teatrul independent o supercomedie o să mergi să o vezi și pe aia. Doar ca să râzi. Dar cum în teatrele independente se fac cu predilecție spectacole care tratează un anume subiect care îi macină pe cei care realizează spectacolul, se vor duce doar cei care au și ei același interes. Și, până la urmă, mi se pare corect.

Mi se pare fără miză ca un spectacol să se consume între câteva zeci de membri ai unei comunități care împărtășesc aceleași convingeri.

Da, dar acei membri au o mamă, un tată, o soră, un văr, cu care pot să mai vorbească. Și, ca și rădăcinile unui copac care nu stă într-un ghiveci, punctele de vedere se-ntind, se-ntind, ușor-ușor. E un proces evolutiv natural. Ca oameni, nu o să avem coadă decât peste 200 de milioane de ani. La fel e și în teatru.

Piesele lui I. L. Caragiale au avut foarte multe montări. Voi, ca teatru independent, cu ce veniți nou?

Spectacolul a fost de fiecare dată o surpriză pentru public, care se aștepta la ceva și vedea... altceva. Oamenii, când aud de Caragiale, vin la teatru să vadă o comedie. Or, eu personal, ca regizor, nu văd nimic de râs la Caragiale. E trist, e de plâns și de bătut în cap. Noi am făcut spectacolul ăsta în 2012, în perioada în care aveau loc mișcările de stradă din Piața Universității, când au căzut două guverne în două luni. Ce scria Caragiale acum 100 de ani se întâmpla la doi pași de noi. N-aveai cum să nu vezi. N-am fost acolo, în Piața Universității, să manifestăm. Spectacolul ăsta a fost modul nostru de a manifesta.

Îți mulțumesc mult pentru sinceritate și deschidere.