Pe 21 decembrie 1989, peste 100 000 de protestatari au declarat Timișoara oraș liber de comunism

În seara zilei de 21 decembrie 1989, peste 100.000 de protestatari au declarat Timișoara oraș liber de comunism. Militarii care au reprimat revoltele în băi de sânge vor fraterniza cu revoluționarii. Muncitorii echipați cu bâte de la fabrici din Oltenia, trimiși de Ceaușescu să înăbușe protestele, se vor alătura și ei timișorenilor ieșiți în stradă după ce își vor da seama că orașul nu este sub asediul „huliganilor și ungurilor“ care au devastat capitala Banatului, așa cum le spuseseră directorii fabricilor respective și activiștii PCR.

În paranteză fie spus, scenariul de la Timișoara, prin care românii au fost chemați de Ceaușescu să lupte contra românilor, va fi copiat întocmai de Ion Iliescu, autorul Mineriadei din 13-15 iunie, care a chemat minerii din Valea Jiului să curețe Bucureștiul de „huliganii“ din Piața Universității. Lecția dezinformării și a traficului de ignoranță și prostie a fost bine însușită de Iliescu, artizanul „comunismului cu față umană“.

Despre jertfele timișorenilor, despre curajul revoluționarilor de a scanda încă din zilele în care Bucureștiul și restul țării se aflau sub imperiul fricii, al tăcerii și al manipulării s-au scris tone de mărturii și de reciclare a memoriei. Comemorarea morților a devenit un ritual al mass-media, repetat an de an, însă tot mai palid, cu precădere în fiecare 22 decembrie, ziua în care Nicolae și Elena Ceaușescu au fugit cu elicopterul de pe acoperișul Comitetului Central.

Lacunele presei postcomuniste

Însă în cei 32 de ani care s-au scurs de la tributul jertfelor din decembrie ’89 a fost puțin mediatizată, dezbătută, recuperată pentru marea parte a românilor Proclamația de la Timișoara inițiată de George Șerban, membru al Societății Timișoara, și adoptată la 12 martie 1990.

Acest demers a reprezentat implicarea civică a timișorenilor după primele două mineriade care au transformat Bucureștiul într-un teatru de război al minerilor împotriva opozanților lui Iliescu secondat de FSN, partidul clientelar format din nucleul foștilor activiști ai PCR și al fostei Securități. Anunțul pe care l-a făcut neocomunistul Iliescu Ion la sfârșitul lui februarie, că FSN va participa la alegerile din 20 mai, i-a scindat și mai mult pe români.

Atunci a început și manifestația maraton din Piața Universității, „Golaniada“, care i-a determinat pe mulți intelectuali să demisioneze din Consiliul Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), culminând cu retragerea de la postul de ambasador al Românidei la Paris a lui Alexandru Paleologu.

Pe acest fundal de mari tensiuni, de manipulare a românilor ignoranți, aflați încă sub dictatul regimului comunist, a fost inițiată Proclamația de la Timișoara, desfășurată în 13 puncte, toate respinse de noua putere politică discreționară susținută și adulată de românii care aveau să-i voteze în proporție de masă pe Ion Iliescu pentru funcția de președinte și depotrivă FSN pentru parlament la alegerile prezidențiale și parlamentare desfășurate în Duminica Orbului.

Cea mai importantă revendicare din textul Proclamației a fost Punctul 8, care prevedea interzicerea fostei nomenclaturi comuniste și foștilor securiști de a ocupa funcții politice timp de trei mandate consecutive:

„(...) propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească (...) Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism“.

Dacă Iliescu ar fi stat pe tușa scenei politice...

O lege a lustrației cerută de Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ar fi avut în prima fază rostul de a despărți apele, fără conflictele ce i-au urmat, iar ulterior să le adune, măcar parțial, în aceeași matcă a despărțirii de comunism. Dictatura maselor nu ar mai fi avut longevitatea pe care și acum o practică în cabinele de vot. Un Corneliu Coposu ori un Ion Rațiu ar fi fost, cred, măcar peste ani, mai puțin împroșcați cu noroi.

S-ar fi găsit un alt personaj care nu a mâncat pe pâine de pe poziții nomenclaturiste trufele comuniste, dar care venea blindat cu aceleași practici populiste să ajungă în fruntea statului? Cu siguranță da. Însă ar fi putut și el să fie înconjurat de ciraci nostalgici de mai puțină anvergură și poate de intelectuali vizibili, chiar dacă aceștia aveau convingeri de stânga.

Ar fi putut această falangă ce a scăpat nomenclaturii să armonizeze segmentele societății? Parțial cred că da. Anatemizarea valorilor de către regimul Iliescu a venit mănușă pentru românii revanșarzi, invidioși, prostia fudulă ar fi fost mai puțin vocală, arivismul ar fi fost mai temperat, mai aproape de comandamentele morale.

Asta nu înseamnă că o societate bolnavă de cancerul comunist s-ar fi vindecat văzând cu ochii. Dar nu am mai fi avut imperiile financiare ale lui Dan Voiculescu și nici dejecțiile de la Antena 3, nu am fi mai avut un Sorin Ovidiu Vântu, părintele FNI, la biroul căruia de la Gelsor făceau coadă politicieni de rang înalt, până la miniștri, așteptând să fie primiți de către cel care s-a dovedit a fi, peste ani, împăratul gol.

Nu am mai fi avut revoluționari de lux din fosta nomenclatură care au alergat după carnete de revoluționar. Fostul staroste de Ilfov, Constantin Bebe Ivanovici, împreună cu Gelu Voican Voiculescu, a scos din buzunar în anii ’90 peste 40.000 de certificate de revoluționar. O listă restrînsă de aprigi luptători îi cuprinde pe următorii revoluționari de lux:

Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, pe atunci vicepremierul guvernului Roman, Nicolae Militaru, Sergiu Nicolaescu, Dan Iosif, Vasile Blaga („luptător cu rol determinant“ în marele oraș Dr. Petru Groza, acum Ștei), pe Radu Berceanu, Margareta Costea (soacra lui Mircea Geoană, care și-a falsificat certificatul de revoluționar, declarând că a fost împușcată în picior în timp ce descărca o navetă cu apă minerală: are două vile în cartierul Primăverii și una la Snagov), pe Toni Greblă, Eugen Nicolicea („luptător cu rol determinant“ care a făcut revoluția în orașul-martir Băile Herculane, unde nu s-a tras nici măcar un cartuș), pe Codrin Ștefănescu, Nicușor Constantinescu, Marcel Ciolacu, Emilian Cutean (fost secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluționarilor, condamnat la trei ani de închisoare cu executare pentru fraudarea guvernului cu 200 de mii de lei.

Revoluționarii aceștia de lux nu ar fi existat dacă Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ar fi avut sorți de izbândă. Dar n-a fost să fie, inclusiv din cauza marii majorități a românilor ieșiți orbește din comunism.

Sursa: DEUTSCHE WELLE