Unionismul grăbit

Semne diacritice

Dacă emoțiile provocate de inopinata declarație antiunionistă, antiromânească în esență, a lui James Pettit, Ambasadorul SUA la Chișinău, s-au stins, după ce el a venit cu precizarea că respectă „decizia și idealul unioniștilor”, motivele gestului său inițial rămân în continuare neclare, misterioase. Ce a fost: o simplă gafă, un punct de vedere personal sau dl Pettit a exprimat ocazional poziția Washingtomului în chestiunea reunirii Republicii Moldova cu România?

A surprins ideea în sine, cu rădăcini în propaganda imperială sovietică și post-sovietică – că unionismul nu ar avea în Republica Moldova o bază reală și nici istorică, cât și frazeologia folosită de James Pettit, înrudită cu cea a Moscovei, tonalitatea la fel de categorică, indicativă, netipică pentru un diplomat. I s-au aliniat imediat, dându-i dreptate, adepții „realpoliticului”, dar de fapt ai statu-quo-ului, drag inimii Moscovei, pentru care ea a pornit războiul în estul Ucrainei și e gata să reaprindă cenușa războiului de pe Nistru. Putiniștii, de dincoace și de dincolo de Prut, au aplaudat și au jubilat mai mult în tăcere, din motive tactice, pentru a nu-l speria pe ambasadorul american înainte de timp.

Nicolae (Nicholas) Dima, fost reporter la Vocea Americii și fost profesor la the U.S. Army JF Kennedy Warfare Center and School at Fort Bragg, NC, reprezentant al Forumului Româno-American, relevă într-o scrisoare adresată Secretarului de Stat al SUA, John Kerry, că în trecutul nu prea îndepărtat Washingtonul nu numai că nu era împotriva ideii unioniste, ci și o stimula.

Comentând în scrisoarea respectivă declarația Ambasadorului american de la Chișinău, dl Dima își amintește că, pe parcursul multor ani din perioada Uniunii Sovietice, a fost „încurajat” (de autoritățile americane), ca reporter al Vocii Americii, să le amintească „moldovenilor” din RSSM despre originile lor românești. Aceasta nu ar fi fost posibil dacă, din punct de vedere american, „Moldova (Republica Moldova) nu e România”, cum a declarat Ambasadorul James Pettit.

Și în calitatea sa de profesor la o școală militară din cadrul Armatei SUA, dl Dima le-a vorbit studenților-ofițeri „despre represiunile etnice din URSS, contribuind astfel la înțelegerea naturii reale” a Imperiului Sovietic. Patriotismul adevărat din Republica Moldova este unionist, românesc și în perioada Războiului Rece era singurul aliat al americanilor în această regiune. Ce s-a schimbat de atunci, circumstanțele sau interesul SUA?

De ce mișcarea unionistă nu a deranjat Washingtonul până acum, ba chiar administrația Casei Albe a încurajat apropierea dintre Republica Moldova și România, implicarea României în procesul de democratizare și de integrare europeană a Republicii Moldova. Și această atitudine a fost reconfirmată de Washington printr-o declarație a Ambasadei SUA la București, pe marginea scandalului provocat de afirmațiile lui James Pettit.

Posibil, „renunțarea” unioniștilor la Transnistria, pentru a grăbi, printr-un calcul băsescian mai recent, reunirea Republicii Moldova cu România, să-i fi enervat pe americani? O eventuală înțelegere de împărțire a Republicii Moldova între România și Rusia, după cum propune Băsescu, să fi provocat reacția indirectă, dar clară, a SUA? Dezicându-se de Transnistria, unioniștii îi pun în dificultate și pe americani, și pe europeni. Ce e de făcut cu enclava rusească din coasta Ucrainei și a UE, aproape de gurile Dunării, dacă o desprindem de Republica Moldova? Iar dacă renunțarea la Transnistria presupune și renunțarea la Tighina, o bază militară a Rusiei ar putea fi plasată pe malul drept al Nistrului, la cinczeci de kilometri de Chișinău.

Chiar dacă Băsescu nu reprezintă azi România, vocea lui este cea care se aude cel mai tare. Spălându-se pe mâini de Transnistria, unioniștii legitimează astfel aflarea trupelor ruse în regiune, lucru inacceptabil pentru Occident. (Nu și pentru România?) Să ne amintim de Memorandumul Kozak, torpilat din această cauză. Vă respect idealul, dar nu puneți carul înaintea cailor, rezolvați problema transnistreană, apoi vorbim despre Unire, le spune James Pettit unioniștilor înfierbântați de perspectiva iluzorie a repetării anului 1918. Posibil, acestea sunt motivațiile demersului său moldovenist și ar fi o naivitate să credem că a vorbit din propria inițiativă.

Exprimând în felul său agitația Washingtonului (a Victoriei Nuland în special) în legătură cu acțiunile tot mai gălăgioase, mai deschise, ale unioniștilor, care îi strică niște planuri legate de regiune, dl Pettit trebuie să țină cont de faptul că „stataliștii” cu care se aliază sunt aliați nesiguri, instabili, perfizi, fățarnici, căci cordonul ombilical al moldovenismului este unit cu pântecele Rusiei. În lipsa „pericolului unionist”, moldoveniștii nu pot asigura independența Republicii Moldova, fiindcă nu își pot întoarce capul fixat din născare doar cu fața spre Est, de unde le vine „lucoare”.