Răzvan Ivanovici (?) Vonko

Semne diacritice

Un scriitor de peste Prut, critic și istoric literar, inteligent și productiv (a publicat până acum tocmai șaisprezece cărți, aflăm de pe blogul său), comentează, de la un timp, unele evenimente din Republica Moldova. Îl cheamă Răzvan Voncu și ar mai fi de lăudat faptul că vine destul de des pe la Chișinău și textele sale despre basarabeni pot fi citite fără sentimentul că autorul lor le-a scris din auzite.

Ultimul său comentariu se numește „Centenarul în Basarabia: un eșec rușinos”. Un eșec, precizează domnia sa, al guvernării de la București, pe care o descrie cu fervoare realistă și, trebuie să recunoaștem, cu îndreptățită mânie cetățenească și intelectuală. Și, pe noi, la Chișinău, ne surprind unele evenimente din Țară și nu reușim să prindem rostul rocadelor ministeriale atât de dese în ultima perioadă.

Suntem de acord că și Centenarul în Republica Moldova avea să arate altfel, dacă exista o „strategie guvernamentală” în acest sens. Și la București, și la Chișinău. Cu siguranță, se putea face mai mult și mai bine, decât s-a făcut până acum în sensul apropierii Basarabiei de România. Dar ca să spui acest lucru nu e neapărat să ofensezi, nici chiar în scopuri electorale, spre bucuria lui Dodon, pe cei care se consideră români, iubesc România și sărbătoresc, așa cum înțeleg și cum pot ei, Centenarul.

În fierbințela scrisului, din inerția exercițiului critic, domnul Voncu ajunge să-și piardă, într-un moment, calmul epic: referindu-se la extraordinarele, impresionantele (pentru cunoscătorii Basarabiei „profunde”), simbolicele declarații de Unire cu România ale celor peste o sută de localități din Republica Moldova, el le pune disprețuitor eticheta „simbolice și goale”. În enervarea sa, autorul pare să procedeze ca mujicul care, venit acasă supărat, umilit de nacealnicul abuziv și tâmpit, își bate femeia, apoi mai dă cu piciorul și în motan. Să fie „goală” declarația unor „mancurți” care, în sfârșit, au ajuns să-și amintească originea și să-și recunoască părinții? Cinghiz Aitmatov să ne judece…

De dragul efectului scriitoricesc, domnul Voncu calcă propriile linii logice. Deși nu-i sunt pe plac manifestările „simbolice și goale” de Unire cu România, el se arată deranjat de faptul că Chișinăul nu a procedat la fel și o sfătuiește pe Silvia Radu ce să le spună chișinăuenilor care s-ar împotrivi adoptării unei asemenea declarații „goale”.

În furia sa față de guvernanți, domnul Voncu dă, în treacăt, cu piciorul patriotic, și în Grigore Vieru, numind „puerilă” poezia „Eminiscu să ne judece”. O fi fiind acum, dar atunci când a fost scrisă poezia nu părea nimănui puerilă, decât poate unor observatori din turnurile de fildeș. Un istoric literar să nu țină cont de contextul istoric al unei lucrări literare? În cazul acesta, poezia lui Andrei Mureșanu „Un răsunet” cum poate fi considerată?

Și fiindcă veni vorba despre context… Ori de cât ori are ocazia să se refere la directorul ICR Chișinău, domnul Voncu nu își poate reprima plăcerea cam ciudată de a le aminti cititorilor că, acum vreo treizeci de ani, în perioada sovietică, Valeriu Matei era scris în acte Valerii Nicolaevici Maticiuc. Sigur, critica nu strică nimănui, la numirea lui Valeriu Matei în funcția de director ICR am exprimat și noi niște temeri, care, din fericire, nu s-au adeverit, dar să ne legăm de numele său ni se pare cel mai simplu și mai nedrept lucru posibil. Nimeni, absolut nimeni în URSS, inclusiv Țările Baltice, nu a reușit să evite calapodul rusesc în scrierea numelor. Căci exista o lege în această privință. Cei care l-au „informat” pe domnul Voncu erau trecuți în acte la fel ca Matei.

Autorul acestor rânduri a figurat în registrele sovietice ca Nicolai Nikitovici Negru. Din fericire, numele meu de familie nu a fost schimonosit, decât uneori (rușilor din afara RSSM numele „Negru” li se părea ciudat și „incorect”, eram numit Negro și Negrov, iar într-o diplomă am fost scris Negr), dar nu toți au avut acest noroc. De altfel, istoricii au descoperit în registrele din arhive că, după 1812, în unele sate dispăreau persoanele cu numele „Rotaru”, „Moraru”, „Dănilă” etc. și apăreau altele purtând numele „Colesnic”, „Melnic”, „Danilov” etcetera.

Și domnul Voncu, dacă s-ar fi nimerit să fie născut în URSS, ar fi fost scris Vonko. Iar fiindcă Răzvan era considerat „românesc”, părinților săi i s-ar fi recomandat un alt prenume: Iurii, Ruslan etc. S-ar fi opus ei cu riscul minim de a-și pierde locul de muncă? Și dacă pe tatăl dlui Voncu l-ar chema Ion, Valeriu Matei i-ar fi putut răspunde astăzi în mod simetric: uită-te în oglinda istoriei, Răzvan Ivanovici (?) Vonko.