Nicolae Negru // Patrioți sau mercenari, sau de ce obosesc miniștrii noștri?

Semne diacritice

Despre Nicu Popescu, diplomatul-șef al R. Moldova, s-au spus atâtea lucruri bune, a fost elogiat atât de mult, iar Maia Sandu l-a și decorat cu cel mai înalt ordin, încât nimeni nu mai pune la îndoială faptul că el pleacă din funcție de bunăvoie, fiindcă a obosit de avioane și are nevoie de o pauză. Ceilalți miniștri rezistă, iar el nu mai poate, s-a săturat să tranziteze prin aeroporturi și i s-a făcut, probabil, dor și de familie.

Să preiei funcția de ministru într-un stat eșuat, capturat și arătat cu degetul și să-l predai (statul respectiv) mândru și dârz, rezistent în fața războiului hibrid, cu statut de candidat în buzunar, pregătit să înceapă negocierile de aderare la UE e o reușită evidentă, nu-i așa? - astfel a descris Maia Sandu, rezumativ, parcursul profesional al lui Nicu Popescu în doi ani și jumătate de mandat la Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene. S-ar cuveni aici o remarcă despre conjunctura geopolitică ce a schimbat strategia de extindere a UE, dar, orice s-ar spune, ministrul (și ministerul respectiv) nu a avut timp să se relaxeze, a fost obligat să documenteze și să fixeze din mers relațiile externe în rapidă, efervescentă schimbare.

Fără să facem abstracție de rolul personal al Maiei Sandu în realizările politicii externe de pe Bâc (așa încât am putea considera că, decorându-l pe Nicu, Maia Sandu s-a decorat un pic și pe ea însăși), merită apreciat efortul tehnic, miile de pagini de informații privind starea lucrurilor în Republica Moldova pe diverse direcții prezentate de MAEIE la solicitarea Comisiei Europene. Privită de la înălțimea tomurilor de corespondență ministerială, nevoia de o pauză pe care o simte Nicu Popescu pare cât se poate de firească și nu ridică semne de întrebare.

Însă nu toată lumea e cuprinsă de entuziasm duios și resemnare cu acest prilej, trebuie să recunoaștem. Pare de la sine înțeles că nu-i poți cere omului să se sacrifice pentru Republica Moldova din patriotism, dar nu am fost preîntâmpinați că patriotismul lui Nicu Popescu va dura mai puțin de patru ani, se indignează unii. Alții își amintesc despre plecarea din Guvern, într-un alt moment critic, a lui Marcel Spătari, ex-ministru al Muncii și Protecției Sociale, ne-am despărțit și de el cu regret. Chiar așa de repede obosesc miniștrii noștri? De ce?

Dmytro Kuleba, omologul ucrainean din aceeași generație cu Nicu Popescu, duce povara ministerială din 2020 și nu dă semne de oboseală, deși intensitatea și complexitatea funcției ucrainene nu e mai puțin solicitantă decât a celei moldave. De ce Kuleba rezistă, iar Popescu – nu? (Ca să nu mai vorbim de Serghei Lavrov.) E vorba de sănătate sau de locul de trai al familiilor lor?

Par să aibă dreptate cei care spun că, înainte de a accepta posturi la Chișinău, cetățenii noștri afirmați prin Europa sau prin alte părți ar trebui să spună dinainte cât timp sunt dispuși să dedice patriei lor. Altfel se creează impresia că pe ei nu se poate miza, că în momentele critice, în etape foarte importante, cum este începutul negocierilor cu UE, ei se vor declara obosiți sau morți de dor după familiile lor. Ceea ce e firesc, dar nu e tocmai corect. Iese cumva că ni se face tuturor o favoare, un sacrificiu patriotic, în realitate fiind vorba de mercenariat.