Nicolae Negru // „Nistrenia mea măreață – în limba mamei eu te cânt”

Semne diacritice

Evenimentul săptămânii trecute, de cea mai mare rezonanță politică și emoțională, a fost demiterea lui Ion Iovcev din funcția de director al Liceului „Lucian Blaga” din Tiraspol, personalitate emblematică a românismului rezistent, militant, a pedagogului care luptă pentru idealurile și valorile pe care le transmite elevilor. De fapt, nu atât demiterea în sine l-a revoltat pe dl Iovcev, cât forma disprețuitoare, cazonă, arogantă, în care și-a exercitat ministra Lilia Pogolșa funcția administrativă.

S-a văzut ascunsă în acțiunile ei o satisfacție răzbunătoare, o plăcere de a profita de ocazie pentru a înlătura din sistem un personaj indezirabil, incomod, cu viziuni ce nu se pliază pe ideologia moldovenistă a partidului căruia îi aparține ministra. Ea nu putea să nu știe că directorul Liceului „Lucian Blaga” le stătea în gât și autorităților separatiste. Are dreptate Vitalie Vovc, Chișinăul l-a trădat pe Ion Iovcev în modul cel mai cinic, i-a dat cu piciorul, nu așa se trimite la pensie un om merituos, un luptător. Nu este exclusă o înțelegere secretă între Dodon și Krasnoselski privind persoana sa.

În atitudinea față de directorul Liceului „Lucian Blaga” se reflectă atitudinea adevărată nu numai față de școlile transnistrene de limbă română cu grafie latină, dar și față de celelalte școli de limbă română, cu grafie chirilică. Despre existența primelor aflăm datorită activismului unor personalități ca Ion Iovcev, Eleonora Cercavschi, Maria Roibu, Elena Halus ș.a., ei sunt cei care dau alarma, care îi obligă pe guvernanții de la Chișinău să le vină în ajutor. Despre celelalte școli, mult mai multe, nici măcar nu se vorbește la noi, acceptându-se starea de fapt, de ghetoizare a moldovenilor din sate, de izolare într-un țarc îngust nu numai din punct de vedere fizic, ci și cultural, într-un moldovenism primitiv, rămas în secolul trecut.

Ca să înțelegem contextul politic, cultural, informațional în care activează cele opt școli românești în regiunea separatistă, inclusiv cea condusă până acum câteva zile de dl Iovcev, trebuie să ne întrebăm cui îi folosește să țină elevii transnistreni, vorbitori de limbă română, în ghetoul educațional și cultural, în izolare de restul vorbitorilor de limbă română, de peste Nistru și de peste Prut? De ce se tem separatiștii (Moscova) de alfabetul latin ca dracul de tămâie? De ce se sacrifică viitorul unor copii nevinovați și de ce conducerea de la Chișinău, București, Bruxelles, Berlin, Paris, Washington, UE, OSCE, Consiliul Europei, ONU, UNESCO acceptă această bătaie de joc? De ce pentru OSCE este importantă circulația mașinilor transnistrene, dar nu și scoaterea din izolare a elevilor moldoveni de acolo, luați ca ostatici de imperialismul rus? De ce politica „pașilor mici” nu i-a inclus și pe ei, dacă tot s-a vorbit despre educație? Numai să nu spuneți că alfabetul chirilic e preferința transnistrenilor. În 1932, 1989, școlile moldovenești de peste Nistru trecuseră la alfabetul latin – de ce nu e posibil acum?

Poate fiindcă aceasta nu le convine nici moldoveniștilor de la Chișinău, aflați la guvernare, complici ai separatiștilor, agenți de influență ai Moscoei, care speră în taină să întoarcă roata istoriei înapoi, să elimine alfabetul latin și din partea dreaptă a Nistrului? Unii socialiști și comuniști smintiți nu se mai jenează să-și dea în vileag această dorință intimă. Copiilor din stânga Nistrului li se spune aceeași poveste separatistă care ni se spunea nouă, în RSSM, până la 1989: că Ștefan cel Mare este „primul domnitor promoscovit al Țării Moldovei”. Nu pentru pentru această „istorie a Moldovei” luptă stataliștii noștri?

În timp ce pe malul drept al Nistrului merge de zor construcția națiunii civice moldovenești, dincolo se construiește națiunea civică nistreană. „Noi suntem nistreni”, așa se numește una dintre rubricile săpămânalului „Adevărul Nistrean” („Адевэрул Нистрян”), singura publicație în limba română cu alfabet chirilic ce se editează la Tiraspol.

Dealuri ce în zări se-nalță,

Grâne ce foșnesc în câmp.

Nistrenia mea măreață –

În limba mamei eu le cânt.

Aceste versuri simple, publicate de „Adevărul Nistrean”, aparțin unei eleve din raionul Dubăsari. Observați că și numele „noului” popor care se plămădește sub privirile noastre va avea la bază un hidronim? Patriotismul „statal” al elevei de pese Nistru e de aceeași natură, e similar patriotismului statal de dincoace de Nistru, pe care patriotism unii mentori europeni îl consideră superior patriotismului „etnic” al unioniștilor.

Educată în spirit „patriotic”, „statalist”, poeta se va împotrivi, mâine-poimâine, reunificării „Nistreniei mărețe” cu Republica Moldova, așa cum stataliștii Republicii Moldova se opun cu înverșunare reUnirii cu România, deși Ștefan cel Mare și Eminescu, pe care îi invocă de partea lor, au fost aceiași pentru toți, în România, Republica Moldova și Transnistria numită „Nistrenia”.