Cât va dura noul „război rece” între Rusia și NATO

Semne diacritice

NATO a lâncezit până nu demult, drenat de vigoare și energie, în lipsa unui scop clar care să-i justifice existența de după încheierea Războiului rece. Lupta contra terorismului era și este un obiectiv nobil, dar nu putea substitui, din punctul de vedere al potențialului militar, URSS, și faptul acesta se reflecta în bugetele de apărare a statelor-membre, modernizarea și elaborarea de noi tipuri de armament, dar mai cu seamă în rațiunea de a fi a Alianței în noile condiții, în relația ei cu Rusia, succesoarea de drept a Uniunii Sovietice.

A durat aproape un deceniu până Occidentul a decis, sub presiunea crescândă a statelor din fostul bloc sovietic, din estul Europei, să deschidă ușa pentru primele trei țări – Polonia, Cehia, Ungaria.

Inițial, președintele rus Boris Elțin se arătase „înțelegător” față de dorința foștilor aliați de a adera la NATO. A spus-o la Varșovia, în 1993. Ulterior, el își va schimba poziția, condiționând lărgirea NATO cu includerea Rusiei, ca, până la urmă, să admită, într-o discuție cu Bill Clinton, în 1997, că Rusia se poate împăca cu extinderea Alianței.

Din teama de a nu trage noi linii de divizare în Europa, de a nu supăra Rusia, s-a pus accentul pe latura simbolică a extinderii, Alianța declarând că, în circumstanțele de atunci, nu are intenții, nu planifică și nu vede necesitatea de a desfășura arme nucleare pe teritoriul noilor membri. La 27 mai 1997, NATO și Rusia au semnat un document (Founding Act) privind relațiile, cooperarea și securitatea reciprocă, în care se sublinia că părțile semnatare nu se consideră adversari, iar în 2002 a fost creat Consiliul NATO-Rusia, ca „un mecanism pentru consultări, elaborare a consensului, cooperare, decizii comune și acțiuni comune”.

Problema Moscovei e că statele limitrofe Rusiei nu aveau încredere în declarațiile ei de prietenie, nesusținute de fapte, ele căutând să-și asigure cât mai repede securitatea sub umbrela protectoare a NATO. Sprijinind și alimentând mișcările separatiste din fostele „republici-surori”, inclusiv Republica Moldova, Rusia demonstra că nutrește gânduri ascunse, pe care le expuneau forțele revanșarde, neoimperiale.

Cu aderarea Lituaniei, Letoniei și Estoniei, în 2004, în cel de-al doilea val de extindere (cuprinzând și România, Bulgaria, Slovacia și Slovenia), NATO a ajuns la hotarele Rusiei, și supărarea a fost mai pronunțată, coincizând cu efortul lui Putin de a ridica Rusia „din genunchi”. Putin a pus piciorul în prag în 2008, la summitul NATO de la București, când se discutau cererile de aderare ale Ucrainei și Georgiei, care se aflau, conform hărților întocmite la Kremlin, în „sfera de influență” a Rusiei, în cadrul „Rusiei istorice” și a „lumii ruse”.

Fără Ucraina, proiectul revanșard al Moscovei, intenția de refacere, într-o formă sau alta a URSS, a cărei prăbușire este considerată de Putin drept „cea mai mare catastrofă a secolului 20”, pierde mult din atractivitatea sa. În mod evident, expansiunea NATO spre Est ajunsese la o linie pe care liderul de la Kremlin era dispus să o apere cu orice preț. În august 2008, Rusia a invadat Georgia și a ocupat o parte a teritoriului georgian, punând astfel punct discuțiilor despre admiterea acestei țări în Alianța Nord-Atlantică. În consecință, a avut de suferit și perspectiva de securitate a Ucrainei, pe care Putin nu a atacat-o cu mijloace militare, căci spera să o recucerească pe alte căi.

Și era cât pe ce să reușească, în 2013. Însă, după ce președintele ucrainean Victor Ianukovici și-a anulat decizia de semnare a Acordului de asociere cu UE, la summitul de la Vilnius, în noiembrie 2013, ucrainenii au ieșit în stradă și au dat peste cap planurile Kremlinului de a torpila cursul european al Ucrainei prin diversiune, șantaj și corupere a elitei ucrainene. Văzând că pierde Ucraina, Putin a ocupat Crimeea, sub pretextul apărării drepturilor cetățenilor ruși, ca peninsula să nu fie „ocupată de trupele NATO”, și a declanșat „război civil” în regiunile Donețk și Luhansk...

În fierbințeala „patriotică”, el a ajuns să amenințe lumea cu aplicarea armei atomice, în cazul în care se vor face încercări de recucerire a Crimeii. Retorica anti-NATO avea ca punct de pornire mitul înșelării Rusiei inocente, nobile de către Occidentul perfid, care i-ar fi promis lui Gorbaciov că NATO nu se va extinde spre Est. Gorbaciov a dezmințit că ar fi cerut și i s-ar fi promis așa ceva.

Orice ar promite de acum înainte Rusia, oricât s-ar jura că nu are intenții agresive, ea nu mai este crezută nici în Occident. Și acolo s-a conștientizat că „fratele mai mare” prezintă un pericol real pentru „frații mai mici”, din vecinătatea sa „apropiată”. Se discută cine va fi următoarea victimă a lui Putin, Republica Moldova sau Țările Baltice. Până și Belarus, și Kazahstan se uită cu neîncredere și frică spre partenerul lor de Uniune Economică Eurasiatică și de Organizație a Tratatului de Securitate Colectivă, speriați de pretențiile Kremlinului de a-i apăra pe rușii de pretutindeni.

De aici, în relațiile dintre Rusia și Occident intervine logica războiului, a celui „rece”, deocamdată. După cum s-a exprimat cancelarul german Angela Merkel, Rusia încearcă să schimbe cu forța ordinea stabilită după cel de-al Doilea Război Mondial, dar Occidentul nu îi va permite aceasta.

Summitul NATO de la Varșovia i-a confirmat angajamentul, „trendul în declin al bugetelor apărării se va inversa”, trupele Alianței se vor mișca spre Est, ca să anticipeze un eventual atac asupra membrilor săi. Ucrainei i se va acorda un pachet de asistență tehnică, anexarea Crimeii nu va fi recunoscută, iar Republica Moldova va primi în continuare „expertiză și recomandări” în procesul de reformare a forțelor armate și consolidare a capacitărții de apărare a statului moldav. (Toată lumea înțelege însă că, fără suportul NATO, al României în primul rând, Republica Moldova nu poate rezista unui război „hibrid” nici măcar o oră.)

Rusia, la rândul ei, se consideră dreaptă, corectă și bine intenționată, denunțând „isteria rusofobă” a liderilor NATO și amenințând că se va răzbuna. Cercul se închide. Va depinde de prețurile la petrol durata fazei critice a psihozei anti-NATO. S-a stabilit că spiritul agresiv, belicos al Rusiei e în relație directă cu rezervele sale financiare.