Nicolae Enciu // „Omul jumătății de secolul XX”: 150 de ani de la nașterea lui Winston Churchill

Istoricii au calculat cu suficientă precizie că, de la angajarea lui Winston Churchill în viața politică activă şi până la finele vieţii sale, i-a fost consacrată câte o biografie la fiecare 15 luni, iar la sfârşitul anului 1964, cu prilejul împlinirii venerabilei vârste de 90 de ani, i-au fost adresate peste 60 de mii de scrisori şi telegrame de felicitare din toate colțurile lumii!

În luna aprilie a anului 1963, Congresul american adoptase un act special, contrasemnat de președintele John Fitzgerald Kennedy, prin care W. Churchill devenea cetățean de onoare al Statelor Unite. Spre deosebire de Stalin sau Roosevelt, Churchill a avut şi talentul, şi experiența de a scrie ceea ce a devenit cea mai importantă și influentă relatare istorică a perioadei 1939 - 1945: opera în șase volume The Second World War (1948-1953), realizare care i-a adus laurii Premiului Nobel pentru literatură în 1953.

Vlăstar al unei vechi familii nobiliare, dar și reformator, nonconformist, rebel și vizionar în egală măsură, Sir Winston (Leonard) Spencer Churchill (1874-1965), - prim-ministru al Marii Britanii începând cu dramaticele zile ale anului 1940 şi până la victoria asupra Germaniei în 1945, - a câștigat în timpul îndelungatei şi tumultuoasei sale vieţi maximumul de renume pe care-l poate câştiga o fiinţă umană. A fost proclamat de revista Time ca „Omul Jumătăţii de Secol”, iar unul dintre cei mai apropiaţi membri ai anturajului său, general-locotenentul Sir Hastings Ismay, l-a caracterizat ca pe o persoană care „nu putea fi judecată după criteriile obişnuite; se deosebea de toţi cei pe care i-am întâlnit vreodată sau pe care i-am putea reîntâlni (...) indispensabil şi absolut de neînlocuit”. Istoricul Sir Arthur Bryant i-a adus acest omagiu remarcabil: „Niciun om de stat, afară de Alfred, nu a făcut Angliei atâtea servicii câte i-a făcut Churchill”.

Din nefericire, timp de peste 50 de ani, în spaţiul românesc şi, mai larg, în spatele „Cortinei de Fier” ce s-a lăsat asupra Europei la finele celei de-a doua conflagrații mondiale, W. Churchill, cel care în Occident a simbolizat lupta împotriva tuturor formelor de tiranie, a fost prezentat opiniei publice în mod constant şi invariabil drept „adversarul declarat al Ţării Sovietelor” (afirmația fiind, totuşi, într-o perfectă corespundere cu adevărul istoric), dar și „liderul forțelor reacționare ale imperialismului mondial”, „principalul responsabil pentru declanșarea războiului rece” etc., numele său fiind, în consecinţă, portretizat cu ură și cu dispreț și chiar împroșcat cu noroi.

Prim-ministrul Marii Britanii între 1940-1945 și 1951-1955 s-a născut la 30 noiembrie 1874 la Blenheim Palace, Oxfordshire, ca fiu al lordului Randolph Churchill și al soției sale americane Jenny (născută Jerome). A făcut studii la Harrow, cu rezultate mediocre, iar dorința de aventură l-a condus mai întâi la Royal Military College la Sandhurst. În 1895, a fost judecător de pace în regimentul 4 husari. A luptat în 1898 în bătălia de la Omdurman, iar în 1899, după ce a demisionat din funcție, a devenit un renumit corespondent de război al ziarului Morning Post în timpul războiului burilor. A fost capturat, dar a reușit să evadeze, revenind apoi în Marea Britanie, unde în 1900 a fost candidat din partea conservatorilor pentru Oldham. A reușit să intre în Camera Comunelor la vârsta de numai 26 de ani, având publicat și un roman, intitulat Savrola, unde, în mod premonitoriu, acțiunea consta în efortul unui stat aflat undeva în Mediterana de a se apăra împotriva invaziei unui tiran. Romanul a fost considerat și un fel de manifest politic al tânărului W. Churchill, un studiu asupra ambițiilor sale politice.

Ca personaj politic, consideră istoricul Tudorel Ilie, Winston Churchill a fost atipic: „fire rebelă, nu s-a putut înregimenta niciodată cu adevărat într-un partid politic sau cel puţin nu se poate afirma despre el că a fost un om de partid, ci mai degrabă unul de idei politice”. Devenind membru al Parlamentului britanic pe listele partidului conservator (1900), nu a zăbovit prea mult în rândurile sale, trecând la liberali şi viceversa nu o dată, ci de două ori, ceea ce i-a atras eticheta de aventurier ahtiat după carieră, fiind alungat şi din cabinet în timpul Primului Război Mondial. Îşi va lua, în schimb, revanşa totală în anii celui de-al Doilea Război Mondial. „Ca lider de război, - afirma generalul Ismay, - şeful de stat-major personal al primului-ministru, - el era cu un cap deasupra oricărei personalităţi pe care a putut s-o producă naţiunea britanică sau oricare altă naţiune”.

Așa cum pe bună dreptate consideră același istoric Tudorel Ilie, „dacă politicienii își condiționează gestica politică de măsuri imediat populare, dar poate ineficiente pe termen lung, oamenii de stat, cei pe care istoria îi păstrează, se gândesc mai mult la interesul şi bunăstarea pe termen lung a națiunilor”. Or, Winston Churchill a fost în primul rând şi mai presus de toate un mare om de stat, şi chiar dacă multe din ideile sale au fost greu digerate la momentul emiterii lor, evenimentele ulterioarei-au confirmat în întregime justeţea avertismentelor şi previziunilor, ceea cei-a determinat pe numeroşi autori să-l considere o Cassandră a secolului XX.

Astfel, încă de la venirea bolşevicilor lui Lenin la putere, W. Churchill a întrevăzut în noua Rusie „o bestie fără nume”, „o Rusie otrăvită, o Rusie infectată, o Rusie ciumată, o Rusie de hoarde înarmate care nu numai că loveau cu baioneta sau cu tunul, dar erau însoţite sau chiar precedate şi de roiuri de paraziţi şi purtători de tifos care distrug corpurile oamenilor, precum şi de doctrine politice care fac zob sănătatea şi chiar sufletul naţiunilor ... Masele sunt stârnite împotriva celor din pătura de mijloc care să-i ucidă, să le jefuiască gospodăriile, să le necinstească soţiile şi să le răpească fără milă copiii”.

Într-adevăr, milioane de oameni s-au putut convinge pe parcursul secolului al XX-lea – până în zilele noastre - de înțelepciunea cuvintelor lui Winston Churchill și de validitatea lor.

Cu toate acestea, atunci când Hitler a atacat Uniunea Sovietică, replica lui Churchill, în calitate de lider al Marii Britanii care era singură împotriva Germaniei, a fost rapidă și neechivocă. Într-o transmisiune la radio, pe 22 iunie 1941, refuzând să-și „retragă” vechile critici la adresa comunismului, a insistat că „pericolul Rusiei... este pericolul nostru”, angajându-se să ajute poporul rus. „Orice om sau stat, care luptă contra nazismului, - menționa W. Churchill în același discurs, - vor primi ajutorul nostru. Orice om sau stat, care sunt de partea lui Hitler, sunt dușmanii noștri. Aceasta este politica noastră, aceasta este declarația noastră. De aici rezultă că noi vom acorda Rusiei și poporului rus tot ajutorul, de care suntem în stare”.

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, ca reprezentant al celei mai vechi structuri democratice din lume şi al unui mare imperiu „apărut dintr-un accident”, Winston Churchill a mers de trei ori în SUA, de două ori în Canada, de trei ori în URSS, în Africa, în Italia, în Franţa şi către alte destinaţii, pentru a lupta ca acel război să aibă o finalitate fericită.

În august 1941, împreună cu președintele american Franklin D. Roosevelt, a contribuit la redactarea Cartei Atlanticului, declarație de principii de conduită politică internațională, care trebuia să intre în vigoare după cel de-al Doilea Război Mondial. Carta stipula dreptul popoarelor la libera alegere a formei de guvernământ, libertatea comerțului, declararea mărilor ca zone libere și dezarmarea statelor agresoare. Carta condamna modificările teritoriale făcute împotriva voinței populațiilor locale și propunea crearea unui sistem internațional de securitate.

Este adevărat că în dorința sa de a obține o împărțire convenabilă a sferelor de influență în Balcani, care să-i protejeze cât mai bine posibil pe europeni de comunism, W. Churchill a comis și grave erori în anii războiului mondial, mergând în octombrie 1944 la Moscova, pentru a-i propune lui Stalin „soluționarea problemei balcanice în manieră procentuală”, demers ce friza nu numai elementele esențiale ale relațiilor interstatale ori principiile Cartei Atlanticului, dar și interesele legitime ale statelor aflate sub vizorul „soluției procentuale”. Iluziile sale nu au făcut decât să confirme pe deplin opinia cunoscutului gazetar Pamfil Șeicaru, care avertiza chiar în acea perioadă, că „Rusia își înșeală aliații, urmărind scopuri strict sovietice în Europa și în lume. Alianța cu Anglia și Statele Unite nu folosește Rusiei decât pentru câștigarea primei etape a luptei contra capitalismului anglo-american. Această primă etapă este cucerirea Europei cu concursul Angliei și Statelor Unite. Etapa a doua va fi lupta fățișă a Rusiei Sovietice cu aliații ei de astăzi”.

Din nefericire pentru întreg Centrul și Răsăritul Europei, aceasta a devenit situația pentru aproape cinci decenii începând cu august 1944, și reeditarea exact aceleiași situații urmărește Federația Rusă în zilele noastre.

Lider incontestabil al Partidului Conservator, Winston Churchill a fost susținătorul efortului de război făcut de britanici și unul dintre protagoniștii victoriei comune din 1945. Dar, cu toate că a câștigat războiul, Churchill și partidul său au fost surprinși să constate că au pierdut alegerile din 1945 în favoarea laburiștilor și a lui Clement Attlee, care erau mai favorabili unor schimbări sociale.

Șocul de a fi respins de națiune l-a marcat puternic pe Churchill. Deși a acceptat rolul de lider al opoziției parlamentare, nu s-a simțit niciodată în largul său în această funcție. Problemele de ordin economic și politic care dominau politica internă a Marii Britanii nu se aflau printre interesele și preocupările sale principale. În schimb în politica externă, în calitate de șef al opoziției (1945-1951), a susținut cu putere politica de uniune europeană.

Astfel, cu mult până la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, la finele anului 1944, procedând la o analiză generală a situației continentului european, premierul britanic Winston Churchill constata că, „în prezent Rusia este o mare bestie, care a fost ținută nemâncată mult timp. Nu o putem ține departe de masă, în special acum, când ea este în mijlocul victimelor sale. Întrebarea este dacă o putem opri să le devoreze pe toate. Încerc să opresc apetitul uriaș al lui Stalin și să-i induc un anumit simț al măsurii. După masă vine și perioada digestiei, iar când vor trebui să digere, rușii vor avea probleme mari”.

Evident, în condițiile în care sentimentele și speranțele europenilor fuseseră trădate, nu se putea aștepta ca Rusia să pună mâna, una după alta, pe toate țările Europei. În imposibilitatea de a normaliza viața europeană postbelică, de a realiza un echilibru, era vorba, cel puțin, de a contrabalansa imperialismul insațiabil al sovieticilor.

Problema nu era, așadar, locală sau limitată la o națiune, ci una continentală, mondială, necesitând un răspuns pe potrivă. Iată de ce, atunci când s-a convins de intențiile agresive ale comunismului sovietic în Europa, reacția a venit din partea aceluiași Winston Churchill, deja ex-premier, care a devenit primul luptător al Războiului Rece, chiar dacă nu mai era deja la putere.

În ziua de 5 martie 1946, a rostit celebrul său discurs în Colegiul Westminster din or. Fulton, statul Missouri. „O cortină de fier s-a lăsat asupra Europei, - avertiza W. Churchill, - de la Stettin în Marea Neagră, până la Trieste, în Marea Adriatică. În spatele acestei cortine au rămas toate capitalele vechilor state din centrul și estul Europei: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia. Toate aceste orașe celebre, precum și populația lor se află în sfera de influență sovietică și toate, într-o formă sau alta, suportă nu numai influența sovietică, dar și un control amănunțit și tot mai sporit din partea Moscovei. Numai Atena își poate decide singură viitorul.

Cu toate acestea, în foarte multe țări, aflate departe de granițele sovietice și răspândite peste tot în lume, coloana a cincea sovietică își are reprezentanți, care execută întru totul ordinele primite de la centru (...).

Pe de altă parte, refuz să aud că un alt război este inevitabil, dacă nu chiar iminent. Refuz să cred acest lucru pentru că sunt sigur că destinul este în mâinile noastre şi că avem puterea să salvăm viitorul, despre care simt nevoia să vorbesc acum (...). Nu cred că Rusia sovietică vrea război. Ceea ce vor rușii este să aibă roadele războiului și extinderea nelimitată a puterii și a doctrinei lor”.

Chiar dacă liderul opoziției britanice nu era primul om politic care formula ideea „cortinei de fier” și chiar dacă guvernul britanic al primului – ministru Clement Attlee s-a grăbit să dezavueze discursul acestuia, protagonistul discursului de la Fulton a prefigurat o nouă direcție în politica postbelică a SUA, crearea Alianței Nord-Atlantice în 1949 constituind o dovadă în acest sens.

Dacă în discursul din orașul Fulton a fost pus în circulație un simbol pentru următoarea mare confruntare a lumii, cel de-al doilea discurs al lui Churchill din 1946, și el cu adânci implicații în istoria postbelică, a fost rostit la Universitatea din Zűrich, în Elveția, marcând începutul campaniei sale pentru unificarea Europei: „Acest continent, - menționa Churchill, - este leagănul civilizației occidentale. Și totuși, din Europa au pornit toate teribilele dispute naționaliste care, de două ori în timpul vieții noastre, au spulberat pacea și au întunecat viitorul întregii umanități. Cu toate acestea, există un remediu care, dacă ar fi folosit peste tot și spontan, ar transforma ca un miracol întreaga scenă și ar face din Europa, în puțini ani, un pământ liber și fericit (...). Care este acest remediu suveran? Este reformarea familiei europene (...) și asigurarea ei cu o structură la adăpostul căreia să poată trăi în pace și securitate. Noi trebuie să construim un fel de Statele Unite ale Europei”.

Așa cum astăzi Europa se construiește pe gândul lui W. Churchill, predicția sa asupra proiectului european rămâne mereu actuală. În accepția lui W. Churchill, primul pas în refacerea familiei europene trebuia să-l constituie instituirea unui parteneriat între Franța și Germania: „Nu poate avea nici o renaștere a Europei fără o mare Franță spirituală și fără o mare Germanie spirituală”. Chiar dacă W. Churchill considera că Marea Britanie nu avea nevoie să facă parte din familia Statelor Unite ale Europei, ex-premierul britanic a intrat în istorie ca unul din ctitorii actualei Uniuni Europene.

În 1951 W. Churchill a redevenit prim-ministru, dar starea sa de sănătate era deja precară. Și-a concentrat eforturile asupra „relației speciale” dintre Marea Britanie și SUA și a primit pentru această activitate în mod onorific cetățenie americană (4 aprilie 1963). În rest, a fost detașat de activitatea cotidiană pe care i-o impunea funcția, lăsând politica externă în seama lui Anthony Eden (1897-1977), iar politica internă și cea economică în seama lui Richard Austen Butler (1902-1982), pe care nu îl agrea deloc. În 1953 a suferit un atac cerebral, iar doi ani mai târziu a demisionat.

Moartea sa în casa din Londra (ianuarie 1965) a fost urmată de funeralii naționale, ocazie de omagiu din partea întregii lumi. A fost înmormântat în cripta familiei, în curtea bisericii din Bladon, Oxfordshire.

Așa cum pe bună dreptate au afirmat biografii săi, un om cu forța și talentul lui Winston Churchill ar fi marcat istoria și societatea în orice epocă. Jurnalist înzestrat, biograf și istoric de prima clasă, talentat pictor amator, orator de o forță rar întâlnită, soldat curajos, Churchill a fost o personalitate ieșită din comun. A fost o mare figură politică, un înzestrat parlamentar, însă cel mai mult și-a lăsat amprenta asupra Marii Britanii și a întregii lumi în calitate de lider național pe timp de război. Din această poziție, la apogeul puterii sale, a reușit să aducă laolaltă în mod armonios convingerile sale liberale despre reforma socială, adâncul devotament conservator pentru moștenirea istorică a patriei sale, neclintirea în fața tiranilor, indiferent de direcția din care veneau, și capacitatea de a privi dincolo de interesele Marii Britanii, către comunitatea atlantică și spațiul unitar al Europei.

Criticii lui W. Churchill au afirmat că, în ciuda calităților și discursurilor sale impunătoare, nu a reușit totuși să mențină statutul Marii Britanii de putere mondială. De cealaltă parte, însă, adepții și admiratorii săi invocă eforturile deosebite ale implicării Marii Britanii într-un război de proporții nemaiîntâlnite în istorie.

Oricum, dincolo de erorile și eșecurile sale, rămâne indiscutabil faptul că felul său de conducere deschis, entuziast și carismatic, în ciuda adversității cu care s-a confruntat de-a lungul întregii sale activități politice, face din el, cu siguranță, unul din cei mai de vază lideri englezi din secolul al XX-lea.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL