Nicolae Enciu // 80 de ani de la debarcarea din Normandia: 156 000 de militari americani, britanici și canadieni cu 5 000 de nave și 10 000 de avioane, la asaltul decisiv al „Fortăreței Europa”

ISTORIE // Nu numai Germania nazistă, ci și Uniunea Sovietică stalinistă poartă o responsabilitate cel puțin egală în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, prin semnarea, la 23 august 1939, a Pactului Molotov-Ribbentrop, însoțit de Protocolul adițional secret, prin care două state totalitare și dictatoriale își delimitau sferele de influență în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră

Acum opt decenii, în dimineața zilei de 6 iunie 1944 („Ziua Z”), în conformitate cu deciziile Conferinței de la Teheran (noiembrie 1943), Forțele Aliate Occidentale constând din soldați americani, alături de aliați din Marea Britanie, Canada, Polonia, Franța ș.a., au început debarcarea în Normandia (Franța de Nord), pentru a pătrunde în Germania dinspre Vest.

„Marea cruciadă de eliberare a Europei de sub dominația nazistă”

Operațiunea „Overlord” era condusă de generalul Dwight Eisenhower (1890-1969), viitorul al 34-lea președinte al Statelor Unite ale Americii (1953-1961). Era absolventul Academiei West Point (1915), luptase în zona Canalului Panama (1922-1924) și în Filipine sub conducerea lui Douglas MacArthur (1935-1939). În al Doilea Război Mondial, generalul George Marshall îl numise în divizia de planuri de război a armatei (1941), apoi la conducerea trupelor americane în Europa (1942). După ce a planificat invaziile din Africa de Nord, Sicilia și Italia, a fost numit comandant suprem al forțelor aliate (1943). Este cel care a planificat Campania din Normandia și desfășurarea războiului în Europa, până la capitularea Germaniei, experiență relatată cu mult talent de narator în memoriile sale „Cruciadă în Europa”. Constituind o relatare caldă și umană, debarcarea în Normandia este descrisă de generalul Eisenhower ca fiind debutul „marii cruciade de eliberare a Europei de sub dominația nazistă”.

În vederea asigurării succesului operațiunii, pe insulele britanice au fost concentrate 39 de divizii, 12 brigăzi speciale și 10 detașamente de desant-parașutare, puternice forțe aeriene (circa 11 mii de avioane) și maritime (6 939 de corăbii militare și de transport etc.), urmărindu-se obiectivul cuceririi unui cap de pod care să fie extins progresiv. Cele cinci divizii debarcate în primul eșalon, de rând cu alte trei divizii parașutate, au ocupat fiecare câte un cap de pod cu o adâncime de 10 kilometri, deschizându-se, astfel, Frontul de Vest care va conduce, un an mai târziu, la înfrângerea Puterilor Axei în Europa.

Începută în Normandia, Franța, operațiunea Overlord a fost cea mai mare debarcare atât pe uscat, cât și pe apă din istorie, care a transportat aproximativ 156 000 de militari americani, britanici și canadieni, de-a lungul Canalului Mânecii, în mai mult de 5 000 de nave și 10 000 de avioane. Condusă de generalul Dwight Eisenhower, forțele aliate au debarcat pe 5 plaje de pe coasta Normandiei, stabilindu-și poziții pe uscat în ciuda puternicei rezistențe germane și a numeroaselor pierderi suferite pe plajele cu numele de cod Omaha și Juno. Supremația aeriană a aliaților a împiedicat sosirea întăririlor germanilor, iar conflictul dintre Adolf Hitler și generalii săi a întârziat contraatacurile cruciale. Deși au fost întârziate de luptele intense din jurul orașului Caen și de lângă Cherbourg, trupele aliate au reușit să părăsească pozițiile de pe coastă la jumătatea lunii iulie, începând să traverseze rapid Nordul Franței.

Pentru anihilarea efectelor debarcării forțelor aliate pe țărmul de vest al continentului european și redobândirea inițiativei strategice pe acest teatru de război, Hitler a decis să arunce în bătălie ultima „armă secretă” – avioanele-rachetă fără pilot de tipul V-1 și V-2, - scontând pe efecte distructive, decisive, morale și materiale. Totuși, în pofida efectelor mari asupra populației și întreprinderilor industriale din spatele frontului, folosirea acestui nou gen de armă nu a adus Comandamentului german rezultatul scontat, nefiind în măsură să influențeze acțiunile forțelor aliate din Franța, care și-au continuat ofensiva.

Complot eșuat împotriva lui Hitler

Eșecurile armatei germane din primăvara și vara anului 1944 au determinat opoziția militară germană să recurgă la încercarea de înlăturare a lui Hitler de la putere, această sarcină asumându-și-o colonelul Klaus von Stauffenberg, șef al statului-major al Departamentului general al armatei de rezervă, un antihitlerist consecvent. Și, cu toate că complotul împotriva lui Hitler din 20 iulie 1944 a eșuat, acea temerară acțiune a demonstrat agravarea crizei din cadrul conducerii naziste, constituind o dovadă în plus a declinului în care intrase regimul nazist.

Transferat de pe Frontul de Est pentru a-l înlocui pe feldmareșalul Erwin Rommel după complotul împotriva lui Hitler, feldmareșalul Model nu a reușit să oprească înaintarea trupelor conduse de Patton, care traversau acum Franța, în timp ce Montgomery se îndrepta spre Canalul Mânecii.

În consecință, după debarcarea „dragonilor” de la 15 august 1944, episodul cel mai marcant al Campaniei din Normandia a fost insurecția din Paris a Rezistenței Franceze (19 – 25 august 1944), încheiată cu intrarea în oraș a diviziei a II-a blindate a generalului Philippe Leclerc pe 25 august. Seara, la gara Montparnasse, guvernatorul militar nazist al Parisului, generalul Dietrich von Choltitz a semnat capitularea în fața generalului Leclerc, iar a doua zi, Charles De Gaulle – simbolul Rezistenței Franceze - și-a făcut intrarea triumfală pe Champ-Elisée, în mijlocul unei mulțimi în delir.

Se consideră că evenimentul respectiv a însemnat încheierea Campaniei din Normandia, după care trupele comandate de Montgomery au ocupat la 4 septembrie 1944 Antwerp și au traversat Canalul Albert, inaugurând, astfel, Campania din Nord-Vestul Europei (septembrie 1944 – mai 1945).

În cadrul celei de a doua etape, Armata 1 americană a ocupat Nanur și a fost cea dintâi care a ajuns pe teritoriul german, ocupând la 21 octombrie orașul Aachen. La rândul său, Armata a 3-a americană a înaintat spre Est și a ajuns la Moselle.

Totuși, germanii și-au consolidat forțele și au creat o puternică linie defensivă de-a lungul Rinului, de unde au declanșat ofensiva din Ardeni. După ce va pune capăt acestei ofensive, Montgomery va înainta cu trupele sale spre Rin, pe care îl va trece în martie 1945, în zona orașului Wesel, care va fi complet distrus în atacuri aeriene.

În Sud, trupele franceze au înaintat în zona bazinului superior al Rinului, spre lacul Konstanz. La rândul său, Armata a 7-a americană a înaintat spre Est, spre München, iar armata a 3-a a trecut Rinul la Frankfurt și a înaintat spre centrul Germaniei, spre Boemia.

În consecință, la 11 aprilie 1945 Montgomery a ajuns la râul Elba. După ocuparea Berlinului de către Armata Roșie și sinuciderea lui Hitler, Montgomery a fost cel căruia i s-au predat trupele germane din Nord-Vestul Europei, la 4 mai 1945.

Europa Centrală și de Est sub controlul sovietic

La timpul respectiv, - la doar o săptămână după începerea operațiunii de debarcare a trupelor Aliaților Occidentali în Europa, - I.V. Stalin a declarat unui corespondent al ziarului „Pravda”, că această debarcare este, „fără îndoială, un strălucit succes al aliaților noștri” și că „istoria va releva acest fapt ca o măreață realizare”.

O opinie similară a fost exprimată, ulterior, și de numeroși alți oficiali sovietici. Valentin Falin, bunăoară, un fost ambasador al URSS în Republica Federală Germania în anii postbelici, autor al cărții „Al doilea front”, afirma că, atunci „când vorbim despre aliații noștri, cu nici un preț n-aș diminua meritele soldaților și ofițerilor din trupele aliate, care au luptat întocmai ca noi”.

Totuși, confruntarea timp de 45 de ani dintre Est și Vest, respectiv, dintre URSS și SUA, în cadrul Războiului Rece (1945-1990), au fost evenimente și procese majore care au influențat puternic opiniile istoricilor, mai ales ale celor sovietici, determinându-i să reinterpreteze și chiar să falsifice istoria celui de-Al Doilea Război Mondial, în dependență de fluctuațiile cursului politic oficial al PCUS.

Astfel, în perioadele de maximă criză și de tensiune în relațiile sovieto-americane, istoricii sovietici oficiali nu au ezitat să reproșeze Statelor Unite și liderilor politici occidentali, în general, o pretinsă „întârziere a deschiderii celui de-al doilea front și, în consecință, o prelungire a războiului în Europa cu un an sau chiar cu un an și jumătate”, ceea ce ar fi costat popoarele „alte câteva milioane de vieți umane”.

Același Valentin Falin considera că războiul mondial se ducea nu numai pe cele două fronturi – oriental și occidental – ci și pentru cele două fronturi. „Formal, - afirma cunoscutul diplomat sovietic, - este incontestabil că Aliații au desfășurat, pentru noi (pentru sovietici.- n.n.), operațiuni importante de război și au imobilizat părți considerabile din rândul forțelor germane. Totuși, scopul lor major a fost de a opri, în măsura posibilului, Uniunea Sovietică, după cum spunea W. Churchill, și de «a stopa descendenții lui Gingis-Han»”. „Împreună am încercat să învingem răul, - conchide V. Falin, - și tot împreună să facem o lume mai bună”, dar, „din păcate, nu am avut succes cu cea de-a doua parte”.

Mai recent chiar, prin 2005, fostul ambasador al lui Brejnev la Bonn, scria în paginile cotidianului german „Die Welt”, că „deschiderea la timp a unui front secund, în vest, de pildă în 1942”, ar fi „scurtat masiv cea de-a doua conflagrație mondială”. Scris într-o bună tradiție a perioadei Războiului Rece, textul demnitarului sovietic încerca să transfere, măcar în parte, vina pentru tragedia de la mijlocul veacului trecut din cârca dictatorilor Hitler și Stalin asupra celor care au îngenuncheat regimul nazist, în speță W. Churchill și F.D. Roosevelt.

Este adevărat că, sub aspect cantitativ, cele mai mari pierderi de populație în războiul germano-sovietic din 1941-1945 au revenit Uniunii Sovietice, cu 26.452.000 de oameni sau 10 % din totalul populației. În plus, au fost distruse parțial sau în întregime 1.710 orașe sovietice, 70 mii de sate și 32 mii de întreprinderi. La fel însă de adevărat este și faptul că pierderile demografice ale Poloniei, bunăoară, au fost chiar mai mari decât cele sovietice, constituind 6 milioane de victime umane sau 15 % din totalul populației, iar această tragedie nu se datorează „întârzierii deschiderii celui de-al doilea front”, ci aproape în exclusivitate celor întâmplate între zidurile groase ale Kremlinului în noaptea de 23 spre 24 august 1939, când a fost semnat Tratatul de neagresiune sovierto-german și Anexa sa secretă pentru împărțirea sferelor de influență și de interese în Europa de Est.

Nu numai Germania nazistă, ci și Uniunea Sovietică stalinistă este responsabilă de declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial

Nu a fost întâmplător că, spre deosebire de lumea occidentală, Uniunea Sovietică a respins multă vreme orice informație sau chiar aluzie care ar fi putut-o implica în împărțirea sferelor de influență. În prezent, faptul că inițiativa semnării Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 a aparținut părții germane, în timp ce inițiatorul semnării Protocolului adițional secret de împărțire a sferelor de influență în Europa de Est a fost Iosif Stalin, este cunoscut și recunoscut inclusiv de istoricii din Federația Rusă, fiind larg acceptată opinia că încheierea respectivului Pact a fost „actul de brigandaj al secolului XX”. Chiar dacă a fost făcut public în ziua imediat următoare semnării sale, stupoarea provocată de știrea încheierii Pactului de neagresiune sovieto-german a fost enormă. Aceasta deoarece semnatarii documentului cunoscut sub numele de Pactul Molotov-Ribbentrop, erau reprezentanți ai unor state totalitare, cu interese imperialiste, însă cu ideologii fundamental diferite – nazismul și comunismul, care până atunci s-au criticat cu vehemență.

Tocmai din aceste considerente, știindu-se că prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop sunt condamnabile nu numai din punct de vedere politic, militar sau geopolitic, ci în primul rând și mai presus de orice, din punct de vedere moral, Uniunea Sovietică a respins cu vehemență orice implicare a ei în împărțirea sferelor de influență.

În prezent, știindu-se cu certitudine că nu numai Germania nazistă, ci și Uniunea Sovietică stalinistă poartă o responsabilitate cel puțin egală în declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial, prin semnarea, la 23 august 1939, a Pactului Molotov-Ribbentrop, însoțit de Protocolul adițional secret, prin care două state totalitare și dictatoriale își delimitau sferele de influență în Europa, de la Marea Baltică la Marea Neagră, afectând într-o măsură decisivă situația Europei de Est, contribuind în chip hotărâtor la modificarea configurației teritoriilor unor țări din zonă și, deopotrivă, predeterminând schimbarea pentru mai multe decenii a regimurilor politice și social-economice din statele respective, - apare în adevărata lumină și măreție importanța deschiderii, în iunie 1944, a Frontului de Vest prin debarcarea trupelor Aliaților Occidentali în Europa.

Așa cum se știe, pe durata celui de-al Doilea Război mondial, lumea occidentală a considerat, în mod oarecum naiv, că Uniunea Sovietică a lui Stalin nu urmărea decât să obțină o influență indirectă asupra Europei de Est, prin instaurarea unor regimuri prietene, care să-i asigure o securitate care fusese de două ori, într-o singură generație, pusă la încercare. Oamenii politici occidentali, în special americanii, au ignorat ori s-au făcut că ignoră existența unui scop final, la care sovieticii nu renunțaseră și a cărui realizare devenise posibilă datorită împrejurărilor internaționale de la finele celui de-al Doilea Război mondial. Acest scop, mărturisit nu o singură dată, consta în transformarea Europei de Est nu într-o zonă prietenă tampon, ci într-una comunistă, obedientă Uniunii Sovietice. În cadrul unei convorbiri cu delegația comuniștilor iugoslavi din 1943, I.V. Stalin a declarat fără echivoc că, „în războiul acesta nu este ca în cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu își impune și sistemul său social. Fiecare își impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi”.

Consecința nemijlocit politică a acelei viziuni staliniste a fost că, la încheierea celui de-Al Doilea Război mondial, în orbita politică, economică și militară a Uniunii Sovietice a intrat un uriaș teritoriu de circa 900.000 kilometri pătrați cu o populație de 70 milioane de oameni din Europa Centrală și de Est. O influență sporită a Uniunii Sovietice s-a atestat în Cehoslovacia, Polonia, România, Bulgaria, Albania și Iugoslavia. Victorioasă, Armata Roșie a putut anexa, în afara tuturor teritoriilor pe care le ocupase în 1939, în conformitate cu prevederile Pactului Molotov-Ribbentrop (Carelia finlandeză, Țările Baltice, Bielorusia poloneză, Basarabia și Bucovina românești), Nordul Prusiei Orientale cu Koenigsberg (care devine Kaliningrad) și Rutenia subcarpatică cehoslovacă.

Armata Roșie a „eliberat” țările est-europene printr-un accident al istoriei care nu fusese previzibil înainte de război; odată prezentă însă în aceste țări, ea va juca rolul principal în instaurarea regimurilor comuniste. Este indiscutabil faptul că, fără aceste trupe, comuniștii locali din țările Europei de Est ar fi rămas niște forțe politice periferice.

Mai întâi, URSS a rezolvat după bunul său plac și fără nici un respect al angajamentelor din timpul războiului problemele teritoriale, ale populației și a întreprins transformarea regimurilor politice în sensul instaurării regimurilor autoritare, dominate de partide comuniste, care dețineau posturile de comandă în guvernele de coaliție formate imediat după război.

Practic, în toate țările est-europene rolul determinant în cucerirea puterii de către partidele comuniste l-a jucat prezența sovietică. Aceasta a știut să divizeze, inițial, opoziția, să creeze pentru un timp impresia că dorește o guvernare de coaliție, pentru a marginaliza apoi, treptat, toate forțele necomuniste care i se asociaseră în speranța de a putea juca un rol de moderator.

Toate aceste schimbări se vor produce sub ochiul neputincios al anglo-americanilor, până când, în februarie 1946, George F. Kennan, pe atunci însărcinat cu afaceri al SUA, nu va denunța atitudinile și scopurile de politică externă ale lui Stalin.

Analizele lui Kennan s-au dovedit a fi profetice: pretutindeni, în țările Europei Răsăritene, Stalin a impus regimuri totalitar-comuniste uniforme, având ca elemente indispensabile dictatura proletariatului, monopolul puterii de către un partid unic, îngrădirea drepturilor cetățenești, „ascuțirea” continuă a luptei de clasă, lichidarea prin teroare polițienească a vechilor elite politice și culturale precum și a oricărei opoziții, - toate acestea în numele construirii unui „om nou” și a unei societăți noi.

Ca urmare a acelei situații, în Vestul continentului european, SUA nu au avut o altă alegere decât de a prelua conducerea țărilor de democrație liberală, pe care le vor numi „Lumea liberă”.

Debarcarea din Normandia, o măreață realizare a Forțelor Aliate Occidentale

După 80 de ani de la începutul operațiunii Overlord și în pofida acumulării unui număr uriaș de lucrări, la nivel național și internațional, atât originile, mersul și consecințele celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și, respectiv, istoria constituirii coaliției anti-Hitler și, în special, a deschiderii celui de-al doilea front în Europa, au fost și continuă să rămână obiectul unor dezbateri istoriografice cu o puternică încărcătură politică și ideologică.

Operațiunea Overlord, cunoscută mai degrabă drept debarcarea din Normandia, a însemnat, din punct de vedere strategic, deschiderea unui al doilea front împotriva Wehrmachtului, o mișcare îndelung așteptată de URSS. Cu toate că Aliații luptaseră deja de 9 luni în cadrul invaziei Italiei, care a avut ca preludiu debarcarea din Sicilia din iulie 1943, debarcarea din Nord a avut o importanță strategică mai mare, căci deschiderea celui de-al doilea front în Franța a grăbit înfrângerea Germaniei naziste.

Reușita debarcării în Normandia a fost decisivă pentru eșecul trupelor germane pe teatrul de operațiuni din Vest în anii 1944-1945. Deși ulterior zilei de 6 iunie 1944, Wehrmachtul a mai obținut unele succese – îndeosebi la Arnhem și Ardeni – care au întârziat înaintarea forțelor aliate, după debarcare acestea din urmă nu au mai putut fi stăvilite în marșul lor spre Est, ele impunându-se categoric în Bătălia Normandiei (iunie – iulie 1944), în campania din Sudul Franței și în eliberarea întregii Franțe și a țărilor Beneluxului.

Invazia din Normandia a reprezentat o lovitură psihologică majoră pentru Hitler, împiedicându-l să mai trimită trupe pentru a stopa contraatacul sovietic.

Text semnat de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova, pentru Ziarul NAȚIONAL