Nicolae Enciu // 1 Decembrie 1918: „Reunirea românilor într-un singur stat – necesitatea însăși a existenței”

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de către Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal, Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova

„Nici o națiune nu poate să-și dea măsura sa, nu poate să ajungă la deplina sa dezvoltare intelectuală, nu poate contribui demn la tezaurul comun al cunoștințelor și frumuseților umane, fără unitate națională. Trebuie să fi trăit ca membru al unui popor dezmembrat în mai multe state, pentru a cunoaște zdrobitoarea tristețe a unei astfel de existențe și cât de mult împiedică ea orice ridicare. Din această cauză nu este unul dintre noi care, de foarte tânăr, să nu se fi gândit decât la un singur lucru, reunirea românilor într-un singur stat. Atâta vreme cât istoria Europei își urma cursul normal, era pentru noi un simplu vis. Fiind oameni cu judecată și chiar moderați, cei mai mulți dintre noi se credeau condamnați să treacă în cealaltă lume fără a trăi clipa când visul național ar fi devenit o realitate. Pentru nimic în lume n-am fi provocat noi războiul mondial, chiar dacă ne-ar fi adus cele mai mari satisfacții. Dar azi, când războiul general a fost provocat de alții, României îi este imposibil să nu sesizeze ocazia unică de a realiza ceea ce este pentru noi necesitatea însăși a existenței”. Take Ionescu (1858-1922), interviu acordat ziarului francez „Le Temps” (decembrie 1914)

Acum 105 ani, în ziua istorică de 1 decembrie 1918, la Alba Iulia a avut loc o Mare Adunare Națională cu participarea a peste 100 000 de români veniți din toate ținuturile Transilvaniei și Banatului. S-au reunit, într-o ordine desăvârșită, pe câmpul unde strămoșii lor fuseseră duși cu forța, pentru a asista la supliciul martirilor neamului, Horea, Cloșca și Crișan. Așteptările mulțimilor au găsit în acea zi o împlinire deplină în conținutul Declarației solemne adoptate în unanimitate de adunare. Din însărcinarea și în numele Consiliului Național Român Central, Vasile Goldiș a citit textul rezoluției de Unire a Transilvaniei cu România, care începea cu cuvintele: „Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia în ziua de 18 nov. / dec. 1, 1918, decretează Unirea acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”.

Declarația de unire a Transilvaniei cu România a fost însoțită de un program de înnoiri ce va direcționa dezvoltarea viitoare a țării. A fost înscrisă în acel program „deplina libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare”, regimul rezervat acestora în perioada interbelică demonstrând că unirea Transilvaniei cu România a oferit minorităților cadrul firesc și necesar pentru manifestarea valențelor lor materiale și spirituale.

Cu referire la spațiul dintre Prut și Nistru, atunci când în august 1916 la București au fost semnate convențiile politice și militare care stipulau condițiile intrării în război alături de Antanta, eliberarea Basarabiei nu și-a găsit reflectare în calculele factorilor de decizie politică din România. Obiectivul prioritar al României în acel moment consta în eliberarea românilor din Transilvania și Bucovina de sub dominația austro-ungară, în timp ce Basarabia putea fi recuperată, ipotetic, doar pe calea intrării României în război de partea Puterilor Centrale și împotriva Rusiei, fapt pentru care pledau Constantin Stere și curentul filogerman, aflat în minoritate.

Cu toate acestea și chiar dacă nu a figurat pe agenda factorilor de decizie politică de la București, în anii 1917-1918, în condițiile căderii Dinastiei Romanovilor și dezintegrării Imperiului țarist, în teritoriul dintre Prut și Nistru s-a declanșat o amplă și viguroasă mișcare de eliberare națională, derulată în trei etape consecutive, Basarabia constituindu-se inițial în Republică Democratică Moldovenească autonomă (2 decembrie (st. v.) 1917), sub conducerea unui Directorat și a unui Parlament, care urma să intre „în alcătuirea Republicei federative democratice rusești, ca părtaș cu aceleași drepturi”; apoi, ca și Polonia, Finlanda sau Ucraina, să se declare independentă (24 ianuarie (st. v.) 1918), pentru ca, așa cum era și logic, și firesc, să voteze unirea cu România, cu care avea aceeași structură etnică, aceeași cultură și tradiții istorice. În Declarația de unire a Basarabiei cu România din 27 martie (st. v.) / 9 aprilie (st. n.) 1918, adoptată cu 86 de voturi „pro”, 3 „împotrivă”, 36 de abțineri și 13 absențe, Sfatul Țării – organul suprem legislativ reprezentativ și electiv al Basarabiei, constituit prin delegarea reprezentanților partidelor politice, a păturilor sociale, a etniilor conlocuitoare etc., - a decis, „în numele poporului Basarabiei”, că „Republica Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută și mai bine de ani din trupul vechei Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, în baza principiului că noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mamă-sa România”.

În atare mod, „după un veac şi mai bine de iobăgie sufletească şi politică a românilor dintre Prut şi Nistru, la 27 martie (st.v.) 1918, printr-un act spontan şi plin de o netăgăduită conştiinţă românească, prin voinţa unanimă a norodului basarabean şi prin votul reprezentanţilor săi legali din Sfatul Ţării, Moldova dintre Prut şi Nistru revine la sânul Patriei daco-romane, de la care mai înainte fusese silnic dezlipită” (E.N. Giurgea).

Așa cum pe bună dreptate menționau C. Filipescu şi E.N. Giurgea într-o primă sinteză de istorie a Basarabiei de după 1918, „mai târziu sau mai devreme, instinctul naţional trebuia să se dezvolte în firea unui popor, trebuia să se nască în el dorinţa de a se lipi mai mult de haina mohorâtă şi zdrenţoasă a celui, ce este sânge din sângele lui şi corp din corpul lui, decât de costumul elegant al străinului, care într-un mod cu totul prefăcut, caută să insinueze, să-i captiveze firea, pentru ca să-l subjuge la urmă şi să poată mai bine beneficia de dânsul”. Vasile Harea (1895-1987), la rândul său, menționa că „pentru noi, unirea Basarabiei cu celelalte părți românești este mai întâi de toate o chestie de existență a poporului nostru. Apoi, în al doilea rând, vine și chestia de dreptate. Trebuie să se șteargă fărădelegea făcută în anul 1812 de țarul rusesc Alexandru I. Poporul, crescut în împrejurări istorice, geografice și economice cu totul străine Rusiei, a fost cu toate acestea alipit la ea și silit de biciul rusesc să ducă aceeași viață cu Rusia, dacă nu de fapt, apoi cel puțin de ochii lumii. În limba oficială rusească nu există pentru lumea europeană o Basarabie moldovenească, ci o gubernie rusească, cu un popor rusesc, ca și cel din tot colosul rusesc. Acum, Basarabia va trebui să se reîntoarcă la formele vieții potrivit cu istoria ei, cu caracterul poporului, creat de istorie și de împrejurările geografice, economice etc.”.

Odată conştientizat acest mare adevăr, Declaraţia Sfatului Ţării din 27 martie / 9 aprilie 1918 de unire a Basarabiei cu România „în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor”, a venit „ca o supremă răsplată pentru toate suferinţele din timpul războiului şi din timpul celor 106 ani de stăpânire străină” (Petre V. Ştefănucă), ideea şi decizia respectivă izvorând „din conştiinţa şi din sufletul poporului şi nu din alte împrejurări venite din afară”.

Câteva luni mai târziu, după tratative purtate cu guvernul de la Iași, în sensul unirii necondiționate cu România, Consiliul Național Român a decis convocarea Congresului General al Bucovinei. Congresul s-a întrunit la 15/28 noiembrie 1918, la el participând, alături de români, reprezentanții polonezilor și germanilor. În unanimitate, congresul a adoptat o moțiune prin care a decis „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei cu România, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României”. Sancționată de regele Ferdinand I prin Decretul-lege din 18/31 decembrie 1918, Unirea Bucovinei cu România punea capăt entității politice autonome a Bucovinei, aceasta integrându-se, prin legile de unificare din anul 1919, în cadrele statului național român. Se încheia, astfel, a doua fază a procesului de autodeterminare, care a dat curs voinței colective de unire a acestei provincii cu statul român.

Într-o a treia și ultimă etapă, prin unirea Transilvaniei cu România, la 1 Decembrie 1918, s-a desăvârșit agregarea statului național unitar român.

Noua arhitectură naţional-statală a Europei Centrale şi celei Sud-Estice de după Primul Război Mondial a fost nu numai rezultatul operațiunilor militare de pe câmpurile de luptă, ci şi al efortului naţiunilor asuprite din cele trei imperii din zonă de a înfăptui o cale mai modernă de viaţă prin mijlocirea autodeterminării naţionale. Cu referire la spaţiul românesc de cultură şi civilizaţie, pornind mai ales de la anul 1848, naţiunea română a conştientizat tot mai mult faptul, că progresul naţiunii depinde, în primul rând, de obţinerea libertăţii de a-şi determina ea însăşi viitorul sub conducerea propriilor aleşi. Începând cu acea perioadă, ideea înfăptuirii statelor naţionale a fost fermentul cel mai puternic în Europa. Această tendinţă a fost asociată cu fenomenul dezvoltării şi modernizării tuturor componentelor vieţii naţionale, considerându-se că numai statul naţional are autoritatea şi capacitatea afirmării şi protejării intereselor naţiunii.

Considerând modernitatea/ modernizarea drept un amplu şi complex proces de reevaluare a ierarhiei valorilor, a instituţiilor care însoţesc sau preced o creştere social-economică, dar şi un progres intelectual remarcabil, putem considera că anul 1918 a fost nu numai momentul decisiv în făurirea statului naţional unitar român, prin includerea în componenţa sa a tuturor teritoriilor româneşti aflate până atunci sub dominaţie străină, ci şi a marcat, totodată, intrarea întregului continent european într-o etapă istorică calitativ nouă şi total diferită de perioada antebelică. Aceasta deoarece, în acel an s-a pronunţat sentinţa definitivă în uriaşul proces istoric dintre stat şi naţiune care, deschis de decenii, s-a judecat în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris din 1919-1920. „Asistăm, - menţiona în acest context sociologul Dimitrie Gusti, - la înscrierea unui însemnat capitol în istorie: la o înmormântare şi la o înviere. Statul vechi, veşnic agresiv şi cuceritor, bazat, înlăuntru şi în afară, pe simpla putere brutală, a murit, iar statul nou, întemeiat pe o idee, pe ideea naţională şi democratică, i-a luat locul”.

Grație marelui eveniment al Unirii Basarabiei cu Vechiul Regat al României, după 1918 au urmat 22 de ani de eforturi „pe calea regăsirii de sine şi a progresului”, de „reluare a adevăratei continuităţi etnice şi ideale” pe orbita culturii şi civilizaţiei europene. Aşa cum pe bună dreptate afirma Eugen Lovinescu, „noi nu numai că n-am ajuns la capătul sforţărilor în a ne fixa sufletul, dar chiar abia acum am intrat în adevăratul ciclu de formaţie naţională”. Momentul istoric al acestui progres era cât se poate de favorabil, deoarece „axa vieţii politice şi culturale, - afirma autorul, - s-a schimbat din Răsărit în Apus”: „în veacul şi de la locul nostru lumina vine din Apus: ex occidente lux! Progresul nu poate deci însemna, pentru poporul român, decât îmbogăţirea fondului naţional prin elementul creator al ideologiei apusene”.

În aceeaşi ordine de idei, marele istoric englez R.W. Seton Watson afirma că Primul Război Mondial a adus pentru întreaga Românie trei mari schimbări fundamentale: unitatea naţională, reforma agrară şi sufragiul universal, - toate înscriindu-se pe traseul modernităţii şi al modernizării: „Dintre acestea, prima a ridicat România de la o putere mică la una de rangul al doilea în Europa, urmând imediat după Polonia şi Italia; a doua, satisfăcând foamea de pământ a ţăranilor, a înlăturat orice pericol al unei revoluţii de jos şi a imunizat România contra bolşevismului, cu toată apropierea ei de Rusia; a treia a înzestrat naţiunea cu mijloacele unei autoexprimări democratice”, legiferându-se dreptul de vot universal, direct, secret şi obligatoriu.

Rezultatele reformelor realizate în anii imediat postbelici s-au făcut observate deja în primul deceniu după Marea Unire. Așa cum afirma dr. Petre Cazacu („Zece ani de la Unire. Moldova dintre Prut și Nistru. 1918-1928”, p. 299-300): „În scurtul timp de zece ani de la Unire, situația în Basarabia este complet schimbată. Numărul populației crește în mod normal, pentru împrejurările postbelice. Reforma agrară s-a înfăptuit în pace și în condițiile voite de mase și spre folosul lor. Agricultura, creșterea vitelor, exploatarea tuturor bunurilor naturale, munca, comerțul, industria, creditele și tot ce privește starea economică, după profunde zguduiri și suferințe își iau mersul normal și se îndrumă spre progres și intensificare. (...).

Biserica a revenit la limba poporului și posibilitățile dezvoltării spirituale și practice creștine sunt mari. Progrese mari s-au realizat în învățământ, în special în acel pentru mase. Acest progres este și calitativ, și cantitativ. S-a început și o viață politică în Basarabia.

Desigur că în toate ramurile de activitate sunt scăderi și neajunsuri, și mari și mici. Nu puteau să nu fie, dată fiind istoria anormală a acestei țări, dați fiind factorii mondiali, de care nu ne putem izola, date fiind ereditățile și actualitățile locale grele.

Dar recunoscând scăderile și suferințele vieții din Basarabia, nu poate nimeni contesta imensa muncă depusă în acești zece ani, grei și cei mai importanți pentru ea și imensele realizări făcute. În acești zece ani s-au pus bazele fundamentale pentru viața națională viitoare a acestei părți a țării și trebuie să recunoască toată lumea că bazele acestea sunt cele drepte. Rezultatele acestor ani grei se vor vădi în viitor, căci zece ani în viața unui om este puțin lucru, iar în viața unui popor nu sunt decât o clipă”.

Cu referire la autodeterminarea Basarabiei în anii 1917-1918, dezlipirea acesteia de Rusia nu a fost un fenomen izolat sau accidental; în același timp și din aceleași cauze obiective s-au despărțit de Rusia și alte popoare captive – Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, revendicându-și dreptul inalienabil la autodeterminare națională și de constituire a statelor independente și suverane.

În componența României interbelice, Basarabia a obținut rezultate notabile, - sub aspect politico-administrativ și social-economic, - iar în anumite direcții, - în special sub aspect cultural, științific și spiritual, - chiar strălucite, mai ales comparativ cu perioada țaristă.

Între cele două războaie mondiale, Basarabia a fost una din cele 9 provincii istorice, - alături de Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat și Crișana-Maramureș, - fiind constituită din 9 județe (Bălți, Cahul, Cetatea Albă, Hotin, Ismail, Lăpușna, Orhei, Soroca și Tighina), de asemenea, din 12 orașe și 3 mari târguri, 1538 de sate, având o suprafață de 44.422 km2 (15,1 % din suprafața totală a României), o populație de 2.864.402 locuitori (15,86 %) și o densitate de 64,5 loc./km2. Din totalul de 2.864.402 loc. la recensământul din 29 decembrie 1930, 2.274.000 (85 %) locuiau în mediul rural și 368.000 (15 %) în cel urban. Integrarea Basarabiei în cadrul României a urmat un triplu obiectiv: politico-administrativ, social-economic și cultural.

Integrarea politică a Basarabiei a fost consfințită de Constituția României din 29 martie 1923, care a consacrat pe deplin principiile și valorile modelului democrației liberale, inclusiv: votul universal, direct și secret (introdus încă de la finele anului 1918), proclamarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățeanului, separarea puterilor în stat, consacrarea pluripartidismului, libera exprimare a opiniilor politice, dreptul de organizare politică, întrunire, demonstrații etc. Constituția garanta libertatea individuală a cetățenilor: inviolabilitatea domiciliului, libertatea conștiinței, libertatea de a comunica și publica ideile și opiniile prin viu grai, prin scris și prin presă, libertatea muncii, secretul scrisorilor, telegramelor și convorbirilor telefonice etc. La rândul său, prin Legea pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, - o adevărată reformă în domeniu, - s-a introdus pe întreg teritoriul Noii Românii același sistem de organizare administrativă. În urma adoptării respectivei legi, a fost elaborat, la 7 octombrie 1925, decretul regal privind noua organizare administrativă a României. Dacă într-o primă etapă, teritoriul fusese împărțit în 76 de județe, prin legea din 1925 s-a ajuns la o situație stabilă, cu 71 de județe. Deși a fost un proces care a întâmpinat anumite dificultăți, prin aceeași lege din 14 iunie 1925 s-au lichidat și ultimele rămășițe rusești ale organizării administrative din Basarabia, reușindu-se, astfel, integrarea inclusiv sub aspect administrativ.

Integrarea social-economică a Basarabiei în noul organism statal a fost facilitată de reforma agrară radicală din anii 1918-1924, prin care au fost împroprietăriți 357.016 locuitori, inclusiv 94.480 de persoane aparținând minorităților naționale, cifră ce constituia totalitatea populației minoritare care solicitase pământ. Reforma agrară basarabeană, precum și cea din întreaga Românie, au fost călăuzite de aceleași principii și au urmărit același scop: consolidarea gospodăriilor țărănești prin desființarea latifundiilor și micșorarea gospodăriilor mari. Nu s-a acordat nici un regim preferențial națiunii titulare, dominantă ca număr și nu a prejudiciat drepturile naționalităților conlocuitoare, minoritare. Dreptul la expropriere sau împroprietărire nu a fost determinat sau influențat de naționalitatea proprietarului sau a împroprietăritului. Au fost supuși aceleiași legislații, acelorași drepturi și îndatoriri toți proprietarii de pământ, indiferent de naționalitatea lor, iar cei îndreptățiți la împroprietărire au fost, la fel, în mod egal tratați fără a se ține seama dacă erau sau nu de naționalitate română. Obiectivul major al acelei reforme agrare a fost constituirea unei puternice clase de mijloc, care să reprezinte suportul politic și economico-social al modelului democrației liberale, urmat de majoritatea statelor naționale constituite după Primul Război Mondial – Polonia, Letonia, Estonia, Lituania, Bulgaria, Iugoslavia.

Progrese importante între cele două războaie mondiale au înregistrat și celelalte domenii de activitate, inclusiv industria, transportul, comunicațiile, cooperația, chiar dacă modernizarea respectivelor ramuri nu s-a produs în ritmurile scontate.

Cât privește integrarea cultural-spirituală a Basarabiei în cadrul României întregite, fenomenul a fost apreciat, pe bună dreptate, drept „o adevărată revoluție culturală”, în condițiile în care, pe parcursul celor 22 de ani, știința de carte a populației a ajuns la 25,1% în mediul rural și la 51,4% în cel urban, față de 19,4 % în 1897. În perioada dintre cele două războaie mondiale, cultura s-a dezvoltat atât în baza acțiunii de stat, cât și a promovării activității diverselor asociații obștești, culturale și a inițiativei private. S-a acționat, în primul rând, în direcția sporirii numărului școlilor primare, a corpului profesoral și al elevilor înscriși în aceste instituții. Prin introducerea în Basarabia a învățământului primar obligatoriu s-a reușit deschiderea, practic, în fiecare sat a unei școli primare; în unele sate mai mari au fost deschise și școli medii, iar fiecare centru județean avea câteva instituții de învățământ mediu general și special. La finele perioadei interbelice, grație acțiunii de stat în domeniul învățământului primar, în Basarabia funcționau 2.718 școli primare în care activau 7.581 de învățători, având un contingent de 346.747 de elevi înscriși. În 1940 existau în Basarabia 17 licee de băieți și 9 licee de fete, 24 gimnazii și școli medii. Schimbări importante s-au produs și la nivelul învățământului superior, fapt care este probat atât prin activitățile instituțiilor de învățământ superior, cât și prin prezența studenților basarabeni la alte facultăți de peste Prut.

În așa mod, de la starea generală de incultură și analfabetism în care a fost găsită Basarabia la 1918, la finele perioadei interbelice s-a constatat o reducere fără precedent a ponderii populației analfabete și, respectiv, o creștere a numărului știutorilor de carte în ritmuri categoric superioare celor din anii de până la Primul Război Mondial. Studii riguros întocmite au demonstrat că satul basarabean „are nevoie de carte și caută cartea”, că cultura a pătruns în acei ani în straturile cele mai largi ale populației, și toate aceste realizări – grație conștientizării adevărului că „celelalte ramuri de producție nu se pot dezvolta, câtă vreme majoritatea satelor stau în incultură, lâncezeală și sărăcie”.

Pe plan extern, una din preocupările de bază ale diplomației României interbelice a fost obținerea ratificării Tratatului de la Paris din 28 octombrie 1920, precum și semnarea unui Tratat cu Uniunea Sovietică, înainte ca aceasta să ajungă la o înțelegere cu Germania. Chiar dacă a urmat o cale indirectă și sinuoasă, s-a reușit obținerea ratificării Tratatului de către marile puteri europene: Marea Britabie la 14 aprilie 1922, România – la 19 mai 1922, Franța – la 24 aprilie 1924 și Italia la 7 martie 1927. Cât privește Japonia, aceasta a semnat, la 20 ianuarie 1925, la Beijing, o convenție sovieto-japoneză, prin care se angaja să nu întreprindă pașii necesari pentru ratificarea tratatului.

În general, eforturile diplomatice ale României de obținere a recunoașterii unirii Basarabiei au eșuat, din cauza politicii URSS, care a făcut tot posibilul pentru reanexarea Basarabiei. Deja la 1 noiembrie 1920, guvernul sovietic a dat publicității o declarație, prin care contesta valabilitatea tratatului din 28 octombrie, precum și actul Unirii Basarabiei cu România, din 27 martie 1918. A urmat, mai apoi, „memoriul celor 10” privind necesitatea creării RSSM, intransigența demonstrată în cadrul Conferinței sovieto-române de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924), rebeliunea de la Tatarbunar (15-18 septembrie 1924) și hotărârea Sesiunii a III-a a CEC din Ucraina cu privire la crearea RASSM în componența RSS Ucrainene din 12 octombrie 1924, culminând cu semnarea Pactului de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939, însoțit de Protocolul adițional secret, în care URSS sublinia „interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia”.

Anii interbelici care au urmat marelui eveniment al Unirii tuturor românilor în cadrul aceluiași stat național au fost o perioadă în care nu numai România, ci și Europa și întreaga lume intrau într-o nouă fază istorică de dezvoltare, marcată, pe de o parte, de victoria principiului naționalităților și constituirea sau desăvârșirea unității național-statale a țărilor din Centrul și Sud-Estul Europei, dar și, în egală măsură, de ruinarea economică a puterilor beligerante și victoria revoluției bolșevice din Rusia în toamna anului 1917, de ascensiunea fascismului și nazismului, concomitent cu pierderea predominanței politice, economice și a puterii modelatoare a Europei. Factorii respectivi au influențat întreaga perioadă dintre cele două războaie mondiale, favorizându-i numeroase și diverse împliniri și realizări, dar și, în egală măsură, determinându-i la fel de numeroase dificultăți, limite și chiar greșeli, inerente unei perioade istorice prea scurte și prea zbuciumate pentru a putea produce transformări calitative radicale.

Cu toate acestea, față de perioada anterioară, anii care au urmat Primului Război Mondial s-au întemeiat pe filosofia optimismului istoric în calitate de dominantă a perioadei interbelice. Așa cum s-a afirmat în literatura de specialitate, comportamentul din cele două părți ale continentului european – Europa Occidentală și Europa Central-Sud-Estică – a avut, după Primul Război Mondial, numeroase specificități, una din ele constând în faptul că, în timp ce în Occident tonusul moral-creator era exprimat în termenii sentimentului decadenței, așa cum o făcea, bunăoară, Osvald Spengler (1880-1936) în celebra-i lucrare „Declinul Occidentului”, în Europa Central-Sud-Estică a dominat mai mult optimismul istoric. Aceasta deoarece energia națională care, până atunci, fusese canalizată spre lupta pentru eliberare și unitate națională, după 1918 a putut să fie dirijată spre constructivism și creativitate în toate sectoarele societății moderne.


Nicolae Enciu. Foto: IPN

Vedeți mai jos ce scriau ziarele de la Chișinău din zilele în care s-a votat Marea Unire de la Alba Iulia, consultate de Nicolae Enciu în secția Carte rară a Bibliotecii Naționale a Moldovei:

„Cu Transilvania împreună - la adevărata unire!”

„Două zile mari!”;

„Convocarea Sfatului Țării”;

„Cum s-a făcut unirea Bucovinei cu România?”;

„Unirea Transilvaniei cu România. Sărbătorirea ei în Chișinău”

„Marea zi de la Alba Iulia”

„Brașovul și Alba Iulia luate în stăpânire”;

„Sfatul Țării și marile lui hotărâri în treaba pământului și a unirii cu România”;