MEMORIE // Jamala: „Nu vreau ca tragedia buneilor mei să se repete”

sursa: google.ro

TROFEU // Concursul european de cântec „Eurovision 2016” a fost câștigat de Jamala, reprezentanta Ucrainei, care a interpretat piesa „1944” despre deportările tătarilor din Crimeea

Jamala, interpreta ucraineană care a câștigat, sâmbăta trecută, concursul muzical „Eurovision 2016”, s-a întâlnit la Kiev cu Renato Davletghildeev, în zilele când se împlineau doi ani de la anexarea Crimeei la Rusia (în martie 2016 – n.r.), și i-a povestit despre drama tătarilor din Crimeea pe care o evocă în piesa „1944”, care i-a impresionat pe europeni.

Vreau să-mi împărtășesc, în primul rând, sentimentele cu privire la această melodie, deoarece în mine la fel curge sânge de tătar și pentru mine este foarte important că ați evoluat la „Eurovision”-ul din acest an cu o piesă despre deportare. Pentru că, din punctul meu de vedere, ceea ce se întâmplă acum în Crimeea este o nouă deportare a tătarilor, practic tătarii din Crimeea din nou își pierd patria, pe care nu demult au regăsit-o. Este o pierdere din nou a casei...

Și da, și nu. Pe de o parte, eu îmi amintesc foarte bine ce-mi povesteau bunicii mei și tatăl meu. Acest subiect se transmitea în familia noastră de la unul la altul și de fiecare dată când familia se aduna revenea în discuție iar și iar. Când ne adunam în jurul mesei, bunicul își amintea în amănunte cum a avut loc deportarea, cum nu aveau pâine pe masă și cât este de bine acum că noi suntem toți împreună și mâncăm pilaf...

În copilărie mă apucau durerile de cap când începeau bătrânii să se plângă, dar odată cu vârsta am început să înțeleg tot mai mult această durere, să simt insuficiența rădăcinilor... Acum îmi dau seama că nu poți în orice moment să mergi în Crimeea, să mănânci o rodie sau o smochină din grădina ta. Aceste momente sunt acum pentru mine foarte importante.

De ce nu consider că există o paralelă între situația din anul 1944 și acum? Pentru că groaza pe care am simțit-o în povestirile bunicilor mei nu aș vrea să se repete. De aceea am și compus această melodie. Pentru ca să ne amintim, iar cei care nu cunosc - să afle, să reamintesc celor care au uitat grozăviile acelor timpuri.

Aceasta a fost o tragedie - oamenii mureau, cine refuza să urce în vagoane erau omorâți, iar cei care deja erau în drum spre Asia Mijlocie sau ajunseseră acolo mureau cu miile. Au murit mai mult de o sută de mii de persoane, în special în Nefteprom, unde au fost deportați bunicii și străbunicii mei.

Poate aceasta este o iluzie a mea, poate mă autoliniștesc, dar nu vreau nici pentru o clipă să fac o paralelă între aceste două evenimente.

Nu știu cum este în Ucraina, dar în Rusia această temă și în genere despre deportarea oricărui alt popor nu se discută, această temă este tabu acum. Cei care încearcă să discute despre acele vremuri sunt considerați nepatrioți. Activitatea dvs. muzicală este îndreptată în direcția studierii, repunerii în discuție a acelor timpuri?

Trebuie să încep de la faptul că sunt o interpretă și compozitoare care fac întotdeauna ceea ce doresc, ce-mi place, ceea ce cred și nu mă orientez după direcțiile pe care le dictează mass-media. Vreau să înțelegi că această melodie nu a fost scrisă special pentru „Eurovision”, nu am făcut niște calcule că ar fi bine acum să amintesc despre deportări. Nu. Piesa „1944” a fost scrisă acum un an și jumătate și, desigur, ceea ce se întâmpla în Ucraina m-a influențat, a adus un plus de tristețe în piesa mea.

Nu puteam fi indiferentă față de tot ce se întâmpla la Kiev, de la ferestrele apartamentului meu se vedea foarte bine Maidanul, telefonam părinților mei în Crimeea și toate acestea nu mă puteau lăsa indiferentă.

Pe de-o parte, este bunicul meu care are 87 de ani, este bolnav și nu l-am văzut de un an și jumătate, iar eu nu pot să merg acum în Crimeea, iar pe de altă parte, sunt părinții mei la care mă gândesc zilnic, care au casă, grădină acolo și nu pot lăsa totul să plece. Acolo este Patria și punct.

După ce am interpretat melodia în semifinală, nu atunci când am scris-o, nu atunci când am înregistrat-o în studio, ci anume după ce am interpretat-o în semifinală și am văzut reacția publicului, atunci am simțit o libertate... Știți, parcă o mie de suflete care zăceau în pământ și nimeni nu voia să le asculte, nici să-și amintească de ele, s-au ridicat la cer și s-au eliberat.

Doar cei care au murit în al Doilea Război Mondial au morminte, fotografii, iar cei care au pierit în deportări nu au nimic. Străbunicul meu a luptat în acel război în rândurile Armatei Sovietice, în același timp familia lui (soția cu cinci copii), la 18 mai 1944, a fost ridicată, urcată într-un marfar și dusă nu se știe unde...

Și învinuită de colaboraționsim cu fasciștii. Aceasta este de două ori mai dureros.

Este absurd, este atât de groaznic să fii mereu în minciună. Îmi pare că, atunci când omului nu i se permite să-și demonstreze dreptatea, acesta este lucrul cel mai strașnic. Omul nu mai există, nu există mormântul lui, el nu poate să zică: „Băieți, eu pentru voi am luptat...”, nu există memorie, nimic, doar noi...

Desigur noi nu vom putea nimic îndrepta din cele ce au fost, dar cred că suntem capabili să împiedicăm repetarea... Doar noi suntem oameni civilizați, trebuie să putem discuta, să vorbim...

Ați spus că familia dvs. se află în Crimeea și de doi ani nu ați fost acasă. Când credeți că veți putea merge într-acolo?

Acum mă feresc să merg încolo, deoarece sunt prea mult legată de Crimeea și sosirea mea acolo ar putea fi folosită împotriva mea și nu aș vrea o dată în plus să ispitesc soarta (zâmbește).

Mi-e dor de mare, de bunicul... Cu părinții mă văd, ei mă vizitează, vin la concertele mele... În Crimeea acum este foarte complicat.

Poate să vă aduceți părinții să locuiască la dvs. Nu v-ați gândit la asta?

Nuuu. Închipuiți-vă, noi am început întoarcerea noastră din Asia, în 1983, eu aveam nouă luni, m-am născut acolo. La început am sosit în Melitopol, apoi mama a mers de una singură în satul Malorecenskoe. De ce anume acolo? Pentru că în acest sat străbunicul meu a săpat un izvor, de acolo vin absolut toate rădăcinile familiei Djamaladinov, pe linia bunicului, dar și a bunicii.

Tatăl meu nu voia nici să audă de alt loc, de Semfiropol sau Alușta, pe el îl interesa doar Malorecenskoe. Deci, mama a plecat într-acolo, s-a angajat la școala de muzică, căuta să cumpere o casă, însă casele nu se vindeau. Deja se auzise că tătarii din Crimeea vor să se întoarcă și se vorbea nu cumva să se vândă ceva tătarilor. De aceea, mama era ca o spioană... numele ei de familie este Tumasova, de aceea ea nu prea era suspectă. Și a găsit acea casă care se vindea... timp de patru ani a pregătit actele pentru casă. Noi locuiam cu tata în Melitopol, ea în Malorecenskoe și trebuia în weekend să vină în oraș. Se întâlneau cu tata în parc... o istorie cinematografică.

Mama a fost nevoită să divorțeze de tata ca în pașaport să nu figureze familia Djamaladinov, nici copiii cu acest nume de familie, nimic. Mai pe scurt, a fost foarte complicat și nedemn, deoarece părinții mei sunt oameni foarte cinstiți și au fost nevoiți să treacă peste principiile lor, să ocolească legea pentru a avea un colțișor de pământ în acest sat.

Când s-au început toate acestea, în 2014, îmi făceam griji cum să-mi scot părinții de acolo... dar, închipuiți-vă, acolo este înmormântată bunica mea, bunicul are 87 de ani și este bolnav. Totul este atât de complicat, atât de legat, de unit... istoria, durerea... dragostea... Este imposibil să-ți iei pur și simplu valiza și să pleci. Este foarte serios, asta e patria... este o întoarcere de durată. De aceea, deocamdată așa... părinții sunt acolo.

Dvs. cum vă considerați – artistă ucraineană sau tătară?

Eu întotdeauna am spus că sunt artistă ucraineană, deoarece cetățenia mea este ucraineană și eu mă simt cetățean ucrainean cu drepturi depline. Și, știți, ucrainenii și tătarii formează o națiune unită în aceeași țară. Aceasta e poziția mea.

Desigur eu spun că tatăl meu este tătar din Crimeea, mama este armeancă, mă mândresc cu toate rădăcinile mele, dar mă consider artistă ucraineană.

Din cauza acestor conflicte geopolitice, există și aceste războaie muzicale... Dvs. aveți foarte mulți fani în Rusia. Sunteți gata să veniți la Moscova cu un concert sau există riscuri politice foarte mari?

Practic v-am răspuns la această întrebare când m-ați întrebat despre Crimeea. Prea multe asocieri sunt cu mine – Crimeea, tătarii de acolo...

Chiar acum, în clipele acestea, știu că în Crimeea sunt organizate percheziții în casele tătarilor, sunt înconjurate fără niciun motiv moscheile... Cine le-a dat dreptul să-i considere pe tătarii din Crimeea extremiști, atâta nedreptate în toate acestea, că eu nu pot... nu pot face abstracție de toate astea. Știu, oamenii nu sunt vinovați, oamenii nu sunt politicieni, aceștia vin și se duc, muzica rămâne pentru totdeauna.

Mi-e frică că voi ajunge la Moscova și se va spune „... și Jamala este a noastră”. Mă feresc de aceasta, deoarece nu am încredere, există foarte multă minciună, atâta minciună în media rusească... până deasupra capului. Totul este distorsionat, este pus cu picioarele în sus. Din această cauză nu vreau să le dau șansa să-mi folosească numele.

Vreau să aștept până va fi rezolvat acest conflict, vreau să ia sfârșit războiul în Donețk, vreau ca și Crimeea să fie a Ucrainei. Iertați-mă. Și atunci neapărat voi veni și voi da un concert pe care voi încă nu l-ați auzit.

Vă mulțumesc pentru interviu.