Mărturiile supraviețuitorilor de la HIROSHIMA. Niciunul nu-și explică de ce a supraviețuit

Sursa: avantaje.ro

Kajimoto Yoshiko, supraviețuitoare a exploziei atomice de la Hiroshima, le vorbește oamenilor de știință, în mai 2012, cu ocazia unei comemorări a dezastrului în care au murit 70.000 de oameni

Pe 6 august 1946, dimineața, la ora locală 8.15, prima bombă atomică a lovit Japonia. Pe 31 august 1946, „The New Yorker” a publicat un articol foarte amplu care conținea mărturiile supraviețuitorilor de la Hiroshima. Iată puțin din ceea ce au povestit câțiva dintre cei care au trecut prin acel iad.

Explozia mută

Reverendul Kiyoshi Tanimoto se trezise la ora cinci dimineața. Dormise prost pentru că, în timpul nopții, avuseseră loc mai multe alarme antiaeriene. În plus, oamenii din Hiroshima trăiau o continuă anxietate, pentru că se așteptau să le vină rândul să fie bombardați.

În ziua aceea, ca și în ziua dinainte, reverendul avea de făcut o treabă grea și obositoare. Împreună cu un prieten, Dl. Matsuo, se apucase să golească niște spații nefolosite. În ele urma să adăpostească sinistrați, în eventualitatea bombardării orașului.

Trăgând după ei un căruț încărcat cu lucruri, cei doi au traversat centrul orașului. Apoi s-au îndreptat spre o casă care se afla mai sus decât partea centrală a orașului. Ajunși lângă casă, s-au oprit să se odihnească.

Reverendul Tanimoto își amintește că era o dimineață însorită și liniștită. Deodată, au văzut o lumină foarte puternică traversând de la este spre vest. Adică dinspre oraș, către zona dealurilor învecinate. Dar nu au auzit nimic. Au reacționat fiecare cum i-a dictat instinctul. Dl. Matsuo s-a repezit în casă, în timp ce reverendul Tanimoto s-a ascuns între două pietre foarte mari din curte.

În scurt timp, a simțit că presiunea aerului crește și o ploaie de fragmente solide au căzut peste el. Erau bucăți din casa care se făcuse fărâme. Totul era într-un nor uriaș de praf, așa că și-a închipuit că o bombă a căzut direct pe casă.

Îngrozit, a luat-o la fugă spre oraș, în timp ce mulți oameni fugeau invers, dinspre oraș spre dealuri. Își amintește că i s-a părut foarte ciudat când a început să vadă clădirile de beton dărâmate. Zidurile nu căzuseră în stradă. Acestea se surpaseră cumva înspre interior, dispărând în sine. Praful era tot mai gros pe măsură ce înainta în oraș. Dintr-o zi senină, se transformase într-o zi ciudat de întunecată.

În noaptea dinaintea dezastrului, Hatsuyo Nakamura, văduva unui croitor, dormise cu copiii într-o zonă sigură, controlată de armată. La radio se transmiseseră avertismente în legătură cu niște bombardiere americane B-29 care se apropiau de arhipelagul nipon. Indicațiile erau ca, pe cât este posibil, oamenii să nu rămână în case, ca să nu se surpe peste ei în caz de bombardament.

Hatsuyo Nakamura fusese trezită la ora șapte dimineața de alarma antiaeriană. Pe la ora opt, spre ușurarea ei, sirenele au sunat din nou, semnalul de încetare a alarmei. Era în bucătărie, pregătind micul dejun pentru ea și cei trei copii. Cât timp fierbea orezul, ea s-a apucat să citească ziarul, în timp ce copiii făceau tărăboi în camera lor.

La un moment dat, o lumină albă, orbitoare a irupt în jur. Instinctiv, a făcut un pas către camera copiilor, dar mai mult n-a apucat. S-a simțit aruncată la metri distanță, în timp ce bucăți din casă cădeau peste ea. L-a auzit pe cel mai mic dintre copii strigând-o. L-a văzut ieșind dintre dărâmături, dar n-a văzut și n-a auzit nimic de la ceilalți doi.

Dr. Masakazu Fujii, un om prosper și iubitor de trai bun, își îngăduia de obicei să doarmă până la nouă-nouă și jumătate. În dimineața aceea, însă, a trebuit să se trezească devreme ca să-și conducă un prieten la gară. Până la ora șapte a fost înapoi, acasă. Tocmai când sirena a sunat pentru prima dată în acea dimineață. Și-a luat micul dejun, apoi a ieșit cu ziarul pe terasă.

Casa lui era, de fapt, și spital. Avea 30 de camere în care interna bolnavii. În acele zile de nesiguranță pentru oraș, nu mai avea decât doi pacienți internați, o asistentă și o altă servitoare. Casa era pe malul râului, spre care dădea și terasa. Cum stătea relaxat și citea ziarul, a văzut o lumină puternică, galbenă. Explozia s-a produs de cealaltă parte a casei. A dat să se ridice ca să vadă ce se întâmplă, pentru că nu auzise nici un zgomot. Atunci a fost aruncat la distanță, în râu. Casa cu totul s-a sfărâmat și a căzut în râu.

Își amintește că doar capul îi rămăsese deasupra apei și avea dureri groaznice la un umăr. În jur pluteau învălmășite bucăți de lemn, pansamente, medicamente… Ochelarii lui nu erau nicăieri.

Focul

Rătăcind confuz pe străzi, Reverendul Tanimoto a întâlnit o femeie care purta un copil în spate. Cu o mână se ținea de cap și striga: „Sunt rănită! Sunt rănită!”. Reverendul a luat copilul în spate și a luat-o de mână pe femeie. A pornit cu ea către o școală din apropiere, pregătită ca spital și adăpost în caz de bombardament. Acolo, alt dezastru. Cioburi și dărâmături peste tot și câteva zeci de răniți așteptând să-i ajute cineva.

Era aproape întuneric din cauza norului uriaș de pulbere care acoperea cerul. Atunci s-a gândit că trebuie să fi explodat o mulțime de bombe în tot orașul. Dar și-a dat seama că nu auzise nici avioane, nici explozii. A decis să se întoarcă la casa de pe deal ca să aibă o vedere cuprinzătoare asupra orașului. Ajuns acolo, a văzut că tot orașul era cuprins de incendii. Din cer cădeau stropi mari. Era condens care se producea la contactul suflului fierbinte al exploziei cu vaporii reci din atmosferă.

Din fericire, s-a dovedit că prietenul lui, Matsuo, supraviețuise pentru că apucase să se bage sub o grămadă mare de așternuturi și perne. În uluiala momentului, Reverendul Tanimoto uitase cu totul de el.

Văduva Hatsuyo Nakamura a reușit să se elibereze de sub bucățile de lemn și s-a târât spre locul în care se afla cel mai mic dintre copii, pe jumătate prins în dărâmături. În timp ce se chinuia să-l elibereze, a auzit două voci venind, parcă, din fundul pământului. Și ceilalți doi copii erau în viață. Și toți trei au scăpat cu toate oasele întregi.

Abia atunci și-au dat seama că toate casele din jur se dărâmaseră. Fuioare de fum urcau din loc în loc. Supraviețuitorii, plini de sânge și praf, amuțiseră. Doar copilul cel mic al văduvei continua să întrebe: „Ce s-a întâmplat? De ce s-a făcut noapte așa de repede? De ce s-au dărâmat casele?”

Spitalul doctorului Masakazu Fuji o luase la vale pe râu. Îmbrăcat numai în lenjerie, cu sângele curgându-i de peste tot, cu un braț imposibil de folosit, doctorul a reușit să se cațăre pe mal. Era întuneric ca și cum ar fi fost seară, iar fără ochelari, vederea îi era în ceață.

A văzut un foc peste râu și un altul mult mai departe. Ca medic, n-a putut să nu observe și să nu se mire. Deși nu se vedea un incendiu general, peste tot întâlnea oameni care prezentau arsuri extinse. Asta a început să-i dea de bănuit că fusese altceva decât o bombă obișnuită.

Până astăzi, decizia de a lansa cele două bombe atomice – 6 august, Hiroshima; 9 august, Nagasaki – este subiect de continuă controversă. Poate că a scurtat războiul, determinându-i pe japonezi să capituleze. Dar a meritat prețul? Și, după ce s-a demonstrat la Hiroshima ce poate face o astfel de bombă, era nevoie să repete experiența la Nagasaki?

Ceea ce s-a întrebat toată presa japoneză în anii care au urmat a fost: „Cum pot americanii să judece criminalii de război? Ar trebui spânzurați aceia care au decis lansarea acestei bombe.”

Tot articolul de atunci a fost reprodus în ediția online a ziarului The New Yorker.

Sursa: avantaje.ro