MĂRTURII la 81 de ani de la primul VAL al DEPORTĂRILOR staliniste din Basarabia: „Era un bocet și o jale în vagoane de neînchipuit. Mamele plângeau pentru că nu înțelegeau de ce au fost luate de acasă. Unde-s bărbații lor? Ce vor face cu copiii?”

În noaptea din 12 spre 13 iunie curent s-au împlint 81 de ani de la primul val al deportărilor organizate de regimul stalinist împotriva românilor din Basarabia și Bucovina de Nord, după ocuparea de către sovietici a acestor teritorii.

Acum 81 de ani, NKVD-ul sovietic a organizat operațiunea de deportare a circa 30 000 de români din Basarabia şi Bucovina de Nord, oamenii fiind ridicați din casele lor în toiul nopții și deportaţi în Siberia sau Kazahstan.

„Într-un sfert de oră să fiți gata!”

După ce în 1940 fuseseră nimiciți membrii Sfatului Țării - oficiali, preoți, medici care au susținut Unirea cu România în 1918, listele „elementelor antisovietice” din 1941 includeau foștii proprietari de terenuri, proprietarii de fabrici, oameni de afaceri, lideri ai partidelor politice, colaboratori ai siguranței românești, precum și primarii din aproape toate localitățile, inclusiv cele găgăuze și bulgare.

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. „Într-un sfert de oră să fiți gata!”, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce.

„Operația de deportare a demarat concomitent în toate localitățile Basarabiei. În dimineața zilei de vineri, 13 iunie, începând cu ora 2 noaptea, „grupurile operative” au început operația de arestare a familiilor suspectate de neloialitate puterii sovietice, numite în documentele timpului „elemente periculoase”. De regulă, toate familiile erau acasă, deoarece plouase trei zile la rând și lumea nu putea să iasă în câmp. Aceste familii au fost trezite în toiul nopții și anunțate să se pregătească de drum. Dar nu li s-a spus unde vor fi duși și nici că vor fi deportați. În noaptea deportării, niciunei familii nu i s-a prezentat vreun document oficial cu acuzații sau vreo altă bază juridică pentru a fi arestată. În pofida faptului că familiile puteau să ia cu sine până la 100 kg de produse, îmbrăcăminte, alte bunuri, acest lucru nu s-a respectat, frecvente erau cazurile când oamenii erau urcați în căruțe doar cu hainele ce le aveau pe ei”, arată doctorul în istorie Mariana S. Țăranu în lucrarea „Primul val de deportare a basarabenilor (iunie 1941)”, care conține inclusiv mărturii ale celor deportați.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii - aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană.

„Nimeni din cei care moștenesc regimul comunist nu își cere iertare de la familiile care au avut de suferit”

„Deportările au constituit una din formele represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice în teritoriile ocupate. Actualitatea şi importanţa acestui subiect derivă din necesitatea condamnării regimului sovietic totalitar ce s-a remarcat prin teroare şi genocid – atrocităţi la care au fost supuşi milioane de oameni nevinovaţi, astăzi consideraţi victime ale regimului comunist. Principalul scop al acestei acțiuni de proporții îl constituia înlăturarea fizică a elementelor ostile autorităților sovietice și a celor bănuiți de neloialitate, care într-un eventual război ar fi putut lupta împotriva URSS. Acțiuni de înlăturare a acestora au fost desfășurate concomitent în toate teritoriile anexate la URSS, ca o consecință a Protocolului adițional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939: țările Baltice, Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța”, explică Mariana S. Țăranu.

Deputatul Partidului Acțiune și Solidaritate, Petru Frunze, punctează că majoritatea basarabenilor deportați de sovietici nu au supraviețuit din cauza foamei, frigului și lipsei de medicamente.

„O parte din cei deportați promova valorile românești, alții au fost deportați pentru ca erau gospodari, iar regimul a considerat ca averea trebuie luată forțat. A trecut mult timp și nimeni din cei care moștenesc regimul comunist nu își cere iertare de la familiile care au avut de suferit. În Basarabia au făcut tot posibilul să distrugă totul ce este românesc moștenit de la strămoșii noștrii. Astăzi constatăm că nimeni nu poate distruge un popor pentru a-l determina să nu își recunoască identitatea. Purtăm multă recunoștință celor care s-au jertfit și se jertfesc și astăzi pentru viitorul comun al neamului românesc”, a scris astăzi pe pagina sa de Facebook legislatorul Petru Frunze.

Sovieticii au organizat în total trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord, cu scopul de a deznaționaliza aceste teritorii românești.

Condițiile în care erau transportați spre locul de deportare cei din raionul Șoldănești, în baza mărturiilor deportatei Silviei Petrușcu:

„În vagon eram nouă familii: nouă mame și 21 de copii până la 16 ani. Într-un vagon se afla soția directorului de școală din Cârpești cu doi copii și soția primarului din Ștefănești cu un băiat. Din satul nostru erau șapte familii: Petrușcu, Varzari, Surugiu, Ursachi, Popescu, Goldștein, Barbăroș. Vagonul era amenajat cu paturi din scânduri cam la 51 cm de la podea, pentru dormit și șezut, drept latrină servind o țeavă, peste care am atârnat un cearșaf. Acestea erau condițiile de călătorie…

Vagonul avea patru ferestre, ușa fiind zăvorâtă. Când se oprea trenul, eram păziți de santinelele din ambele părți ale vagonului. Trenul avea 30 de vagoane. Încuiați, speriați ca vai de noi, oare am mai putut evada?...

La asfințitul soarelui am trecut Nistrul. Era un bocet și o jale în vagoane de neînchipuit. Mamele plângeau pentru că nu înțelegeau de ce au fost luate de acasă. Unde-s bărbații lor? Ce vor face cu copiii? Copiii plângeau pentru că erau speriați. Plângeam cu toții pentru că plecam pe un drum necunoscut… În fiecare dimineață, ajungând în vreo gară, câte doi din fiecare vagon, mergeam cu santinelele după apă fierbinte, așa-zisul „ceai”.

La amiază ne dădeau o căldare de supă, o jumătate de căldare de terci și câteva pâini, pe care nimeni nu le putea mânca, le aruncam pe geamul vagonului, când vedeam mai mulți copii lângă calea ferată…

Odată ce ajunsesem pe pământul Siberiei, nu vedeam drumul înapoi. Căile ferate erau ocupate cu eșaloane încărcate cu armament și soldați care plecau pe front. Câte două-trei zile stăteam încuiați și păziți de soldați. Apa ce ni se dădea era insuficientă și, atunci când ploua, strângeam picături de pe streașina vagonului.

Copiii mici plângeau de căldură și sete. Din vagonul nostru nu a murit nimeni, dar au fost înregistrate mai multe cazuri de deces. Răposații erau lăsați în gările pe unde ne opream…

În timpul călătoriei am întâlnit mai multe vagoane de moldoveni, numai femei și copii, dar nici ele nu știau nimic despre soții lor. Peste 18 zile am ajuns la Novosibirsk. Am stat în vagoane încuiați o săptămână. Între timp au murit câțiva bătrâni și copii. Nimeni nu știe unde le putrezesc oasele… Peste o săptămână ne-au îmbarcat pe un vapor mare, în sala destinată pentru marfă și bagaje. Unii dintre noi am fost înghesuiți în șlepuri…”.

Starea de spirit și condițiile în care au fost deportate persoanele în vagonul 33 din trenul Soroca-Siberia pe baza mărturiilor deportatei Eufrosinia Kersnovski:

„În fața ochilor îmi apare șirul unor oameni foarte diferiți: Zeilik, un băiat care a reușit să ia cu dânsul doar oala de noapte, bătrânica din Vădeni care a luat doar un ghiveci cu o mușcată înflorită și o lampă aprinsă, un bătrân evreu care sângera din cauza hemoroizilor, o femeie gravidă în ultima perioadă a sarcinii cu o duzină de copii semidezbrăcați și fără a avea vreo haină cu dânsa. Dar cele două fete cu patefonul?...

Vagonul nostru era penultimul, ultimul era cel de serviciu… În vagon noi eram 40 de persoane și eu nu i-am reținut pe toți. Iată cei pe care din anumite considerente i-am reținut. Din câte cunosc niciunul nu a revenit în Soroca.

1. Meier Barzak, proprietarul unui magazin de încălțăminte, avea vreo 50 de ani. Gras, puhab, vlăguit. Era însoțit de familie: soție, o evreică și mai puhavă, bolnavă de diabet și copiii: Leva de 14 ani și Beila de opt ani. Și mama de 92 de ani.

2. Daniil Barzak, fratele mai mic al lui Meier, proprietarul unui tractir, împreună cu frumoasa lui soție și un fiu de șase ani.

3. Zeilik, un băiat, proprietarul unui butic de dulciuri.

4. Un cuplu de evrei (negustori), cu un băiat isteț de vreo șase-șapte ani, foarte agitat, care permanent se interesa dacă va întâlni în taiga vreun tigru? Aici se termină lista reprezentanților negustorimii orășenești. Acum negustorii rurali.

5. O bătrână cicălitoare – moldoveancă, împreună cu feciorul negustor (bărbatul a fost luat).

6. O tânără frumoasă care s-a căsătorit cu un negustor bogat, care a fost luat; împreună cu fiul de șase ani. Ea nu-și putea ierta că s-a căsătorit, mizând pe moștenire, dar a ajuns a fi deportată!

Din rândul micilor funcționari, i-am reținut pe următorii:

7. Țuiu-mâncăciosul și veselul, împreuna cu simpatica lui soție și două fiice de opt și 12 ani, drăguțe și bine educate.

8. Ana Mihailovna Muntean, împreună cu fiul – studentul Lotari Gherșeliman. Învățătoare. Aceștia erau cei mai simpatici și cultivați oameni.

9. Slonovskaia – învățătoare la școala primară, împreună cu fiul Mina, student.

10. Verișoara lui Lotari, împreună cu mama. Pe tata, învățător, l-au luat. O fată foarte bună – absolventă. Tot drumul a fost bolnavă.

11. O moldoveancă cu doi feciori și o fiică. Soțul i-a fost luat. Crescători de oi. Ea atât de mult s-a buimăcit că a luat cu sine… un ghiveci cu o mușcată înflorită, iar fiica – o lampă aprinsă.

12. Un tânăr moldovean împreună cu mama (Pe tata l-au luat).

13. Elena Lupușor (Pe preot l-au luat).

Erau și reprezentanți ai profesiilor mai puțin respectate „libere”.

14. Două prostituate tinere din Soroca. Prostituate care se comportau decent. Surori.

15. O prostituată din Bălți. Indecentă. În scurt timp s-a transferat în vagonul de serviciu „deriticătoare”.

16. Crâștaliuc, o prostituată de marcă, întreținută de Ivancenko, coproprietarul unei mori, dar care s-a alcoolizat și a degradat”.

Fragmente din lucrarea „Primul val de deportare a basarabenilor (iunie 1941)”, semnată de doctorul în istorie Mariana S. Țăranu