ISTORIE // Puciul comunist de la Moscova – catalizatorul proclamării independenței Republicii Moldova

*Mihail Gorbaciov, președintele U.R.S.S., a solicitat liderilor occidentali, în iulie 1991, la Londra, 10 - 12 miliarde de dolari americani pentru fondul urgent de stabilizare, restructurarea datoriilor externe ale U.R.S.S. în sumă de circa 65 de miliarde de dolari, precum și un împrumut de 100 de miliarde de dolari pe o perioadă de 4 ani;

*În anii 1988 – 1989, deficitul bugetar se ridicase la astronomica sumă de peste 100 de miliarde de ruble sau 11% din PIB-ul Uniunii Sovietice;

*Una din cele mai influente persoane din anturajul lui M. Gorbaciov, membrul Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., Aleksandr Iakovlev, a avertizat public, la 17 august 1991, despre faptul că „se pregătește pentru o revanșă socială, pentru o lovitură de partid și de stat”;

*În noaptea de 18 spre 19 august 1991, când Gorbaciov se afla a reședința sa de vară din Crimeea, un comunicat oficial al Kremlinului a anunțat că „M.S. Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-și poate exercita funcțiile de președinte al U.R.S.S.”;

*Autorii loviturii de stat de la Moscova reușiseră, pentru un scurt timp, să intre în posesia „valizei” cu cifrul rachetelor strategice de acțiune;

* Rusia a purces, pe 26 august 1991, la începerea „adunării pământurilor”, declarându-și fățiș intenția de revizuire a frontierelor republicilor care tocmai își proclamaseră independența de stat, iar Republica Moldova abia urma să și-o proclame.

Evenimentele produse pe parcursul lunii iulie a anului 1991 păreau să confirme întru totul justețea cursului politic promovat de Mihail Gorbaciov în anii Perestroikăi. Primul (și ultimul) președinte al U.R.S.S. savura clipele apogeului carierei sale politice și, aparent, ale victoriei forțelor democratice și reformatoare din cadrul P.C.U.S. asupra conservatorilor.

În căutarea „verigii salvatoare”

Pe plan extern, obținuse un indiscutabil succes politic, fiind invitat, după încercările nereușite din 1986 și 1990, la summit-ul Marilor Puteri de la Londra desfășurat în zilele de 17 - 18 iulie 1991.

Este adevărat că așteptările lui M. Gorbaciov nu au vizat doar obținerea de sprijin politic din partea Grupului G-7. Conform versiunii oficiale a Kremlinului, Gorbaciov ar fi participat la summit-ul G-7 doar cu intenția obținerii sprijinului politic pentru perestroika. În realitate, la Londra, președintele U.R.S.S. a solicitat liderilor occidentali 10 - 12 miliarde de dolari americani pentru fondul urgent de stabilizare, restructurarea datoriilor externe ale U.R.S.S. în sumă de circa 65 de miliarde de dolari, precum și un împrumut de 100 de miliarde de dolari pe o perioadă de 4 ani. Evident, Occidentul nu a riscat alocarea unor sume atât de importante în „gaura neagră” a economiei sovietice.

Oricum, cu toate că i s-a refuzat acordarea, în regim de urgență, a mult râvnitului și indispensabilului ajutor financiar occidental, Gorbaciov a primit, în schimb, suportul politic la fel de prețios al grupului G-7 în vederea accelerării și aprofundării reformelor economice. În plus, la finele lunii iulie, la Moscova a avut loc prima întâlnire sovieto-americană la nivel înalt în condițiile încheierii Războiului Rece, soldată cu importante rezultate. După un deceniu de anevoioase negocieri, s-a ajuns la semnarea Acordului sovieto-american privind reducerea cu 30 - 40% a arsenalelor strategice ofensive. De asemenea, în cadrul vizitei sale la Moscova, președintele american George Bush și-a declarat intenția de a prezenta Congresului S.U.A. proiectul unui acord comercial cu U.R.S.S., precum și să anuleze amendamentele din 1945 și 1974, care limitau creditarea exportului american în Uniunea Sovietică.

Mult mai dificilă era situația internă a U.R.S.S., ce degrada amenințător, riscând să iasă de sub controlul autorităților centrale. Bucurându-se de o popularitate de excepție în exteriorul Uniunii Sovietice, M. Gorbaciov – paradoxal lucru – nu a reușit soluționarea puterii politice în interiorul acesteia, manifestând mai degrabă o tendință de a se atașa de aspectul exterior al lucrurilor, de decorul acestora mai mult decât pentru structurile reale ale puterii. Ca și predecesorii săi, Gorbaciov a continuat fidel tradiția leninistă de identificare a „pietrei filosofale”, a acelei „verigi salvatoare” în stare să transforme mizeria socialistă în prosperitatea capitalistă.

Deficit bugetar astronomic - peste 100 de miliarde de ruble sau 11% din PIB-ul Uniunii Sovietice

Astfel, cucerind puterea în anul 1917, Lenin a promis revoluționarilor ruși obținerea sprijinului „revoluției mondiale” în decursul a numai trei luni, promisiune ce s-a dovedit a fi iluzorie, Rusia fiind nevoită, în consecință, să edifice socialismul în condițiile „asediului capitalist”. Stalin, la rândul său, a promis să depășească în circa zece ani Occidentul industrializat prin intermediul colectivizării forțate și al industrializării accelerate. „Minunile” promise de Hrușciov au fost legate de defrișarea pământurilor de țelină, de chimizare și cultivare a porumbului pe o scară cât mai largă. Într-o manieră identică a procedat și Brejnev, pledând inițial pentru „îmbinarea cuceririlor revoluției tehnico-științifice cu avantajele socialismului”, iar ulterior, pentru „caracterul econom(-icos)” al economiei, fără a reuși nici în primul, și nici în cel de-al doilea caz.

Ca orice bun leninist, Gorbaciov nu a făcut decât să procedeze exact în spiritul tradiției predecesorilor săi, mizând aproape exclusiv pe triada „glasnosti – perestroika – accelerare”. Sistemul, însă, nefiind reformat în esența sa, a reacționat la un moment ca „un bulgăre de zăpadă”, măturându-l în cele din urmă și pe Gorbaciov, inițiatorul perestroikăi.

Așadar, dacă în politica externă, Gorbaciov – fără probleme de exprimare, nedogmatic, cu un stil personal agreabil, neegalat de niciunul dintre predecesori – a făcut repede o impresie deosebită asupra lumii, atunci nedorința sau/ și incapacitatea sa de a coborî spre „proza vieții” pe planul politicii interne au condus rapid la deteriorarea situației social-economice, astfel încât încercările sale de a face de toate pentru toți nu au făcut decât să agraveze problemele, așa cum se întâmplă de obicei cu reformele inițiate înainte ca beneficiile lor să înceapă a se face simțite. Rezistența opusă de conservatori la măsurile de liberalizare a economiei sovietice va conduce, în definitiv, la eșecul reformelor în cel mai important, dar și complicat domeniu, astfel încât deja în anii 1988 - 1989 deficitul bugetar se ridicase la astronomica sumă de peste 100 de miliarde de ruble sau 11% din PIB-ul Uniunii Sovietice. Dacă în anii '70 importul de grâu constituia 1,1% din totalul importurilor Uniunii Sovietice, atunci cu venirea lui M. Gorbaciov la conducerea Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., acest import a ajuns la 7% în anul 1985 și la 4,3% în anul 1989.

Nu în ultimul rând, deja pe parcursul anului 1990, o serie de republici unionale deveniseră suverane, întreg potențialul economic, financiar, tehnico-științific, precum și valorile patrimoniului național trecând în proprietatea exclusivă a republicilor respective și putând fi utilizate doar în scopul satisfacerii necesităților materiale și spirituale ale acestor popoare. În urma diminuării prerogativelor economice ale centrului unional, starea materială a populației U.R.S.S. coborâse la o cotă critică, situația de ansamblu riscând să degenereze în grave convulsii sociale. Conform sondajelor centrului unional de studiere a opiniei publice, către mijlocul lunii iulie a anului 1991, 25% din totalulpopulației U.R.S.S. declarase că „răbdarea lor a ajuns la limită”, iar alte 21% au estimat că rezistența lor mai putea dura doar câteva luni.

Perestroika în impas. Avertismente privind pregătirile pentru o lovitură de stat

Sunt de notat numeroasele avertismente ale unor personalități științifice marcante privind pericolele ce planau asupra perspectivelor U.R.S.S., chiar în ajunul declanșării puciului comunist de la Moscova. Academicianul rus S. Șatalin, bunăoară, menționa imediat după revenirea lui M. Gorbaciov de la Londra că „democrații mai dispun, încă, de timpul necesar pentru conștientizarea necesității abandonării jocurilor politicianiste, deoarece reacționarii își grupaseră forțele pentru lupta decisivă”. De altfel, puciștii spuneau deschis cui voiau să-i audă că vor da o lovitură de stat. În cursul unei călătorii la Moscova cu câteva săptămâni înaintea puciului împotriva lui Gorbaciov, membra Academiei Franceze Hélene Carrère d'Encausse l-a vizitat pe președintele Parlamentului U.R.S.S., A. Lukianov, și i-a adresat întrebarea firească: „Elțin a fost ales președintele Rusiei, drapelul rusesc flutură pe Parlament mai vizibil chiar decât cel sovietic, la Moscova există două puteri acum, nu aveți sentimentul că Uniunea Sovietică se dezmembrează?”. „Ah, scumpă doamnă, - i s-a răspuns, - stați puțin și veți vedea cum vom pune noi ordine în toate astea...”.

În aceeași ordine de idei, filosoful A. Țipko indica asupra necesității soluționării problemelor structurale ale U.R.S.S., fără de care semnarea noului Tratat unional nu putea fi decât „un răgaz, o calmare temporară a situației”. Autorul considera că Tratatul unional putea fi viabil doar în condițiile în care ar fi fost „soluționate definitiv” problemele reale ale Uniunii Sovietice, între care acordarea unui statut special teritoriilor anexate de Stalin în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, populația cărora „se simte străină din punct de vedere moral și psihologic de tot ce este rusesc și sovietic”; descentralizarea Uniunii Sovietice, redarea popoarelor incluse în istoria Rusiei a dreptului lor inalienabil la patrimoniul național și limba națională; decomunizarea simultană a întregii țări în vederea evitării conflictului dintre republicile comuniste și cele burgheze din cadrul U.R.S.S.; restructurarea radicală a organelor puterii centrale.

În fine, nu însă și în ultimul rând, una din cele mai influente persoane din anturajul lui M. Gorbaciov, membrul Biroului Politic al C.C. al P.C.U.S., Aleksandr Iakovlev, a declarat în mod public la 17 august în cotidianul de mare tiraj „Komsomoliskaia pravda” că „în nucleul de conducere a partidului a apărut o grupare stalinistă influentă care este împotriva liniei politice inițiate în 1985 și, astfel, frânează procesele sociale din țară. Este vorba, în special, de faptul că conducerea de partid, în pofida propriilor declarații, se dezice de aripa democratică din cadrul partidului, se pregătește pentru o revanșă socială, pentru o lovitură de partid și de stat”.

În mod paradoxal, nici avertismentele repetate și nici situația social-economică și politică dezastruoasă a U.R.S.S. nu au fost în măsură să afecteze sensibil optimismul lui M. Gorbaciov, acesta preferând să creadă că „erupția principală a vulcanului partinic se transferă la congresul P.C.U.S. din noiembrie-decembrie 1991”. La 16 august a fost dat publicității „textul convenit” la 23 iulie al Acordului cu privire la Uniunea Statelor Suverane, după care M. Gorbaciov, cu conștiința datoriei împlinite, s-a deplasat la reședința sa de vară de la Foros (localitate în sudul peninsulei Crimeea), urmând să sosească la Moscova în ziua semnării „documentului istoric”.

Erupția precoce a vulcanului partinic”

În noaptea de 18 spre 19 august 1991, un comunicat oficial al Kremlinului a anunțat că „în legătură cu faptul că M.S. Gorbaciov, din motive de sănătate, nu-și poate exercita funcțiile de președinte al U.R.S.S.”, vicepreședintele G.I. Ianaev își asuma exercitarea obligațiilor de președinte al U.R.S.S., începând cu ziua de 19 august 1991.

Un alt comunicat oficial semnat de G. Ianaev, V. Pavlov, O. Baklanov anunța impunerea stării de urgență „în unele localități ale U.R.S.S.” pe un termen de șase luni, începând cu ora 4:00 (ora Moscovei) a zilei de 19 august. Sfidând declarațiile de suveranitate ale republicilor, puciștii au decretat că „pe întreg teritoriul U.R.S.S., Constituția U.R.S.S. și legile U.R.S.S. au o supremație necondiționată”. Același comunicat anunța formarea unui Comitet de stat pentru starea de urgență (C.S.S.U. – rus. G.K.C.P.), în care intrau, între alții, O.D. Baklanov, prim-vicepreședinte al Consiliului de Apărare al U.R.S.S.; V.A. Kriucikov, președintele K.G.B.; V.S. Pavlov, prim-ministru; B.K. Pugo, ministru de interne; D.T. Iazov, ministru al Apărării, G.I. Ianaev, vicepreședinte al U.R.S.S. – exponenți ai orientării conservatoare și adversari ai cursului politic inițiat de M. Gorbaciov.

A doua zi, agenția R.I.A. a difuzat Apelul semnat de Boris Elțin, președintele Federației Ruse, I. Silaev, premierul rus, și R. Hasbulatov, președintele Sovietului Suprem al Rusiei, adresat cetățenilor ruși, în care se menționa că, „indiferent pentru ce motive s-ar justifica acea înlăturare a lui M.S. Gorbaciov de la putere, avem de-a face cu o lovitură de dreapta, reacționară și anticonstituțională”. Metodele de forță ale C.S.S.U. erau calificate drept „inacceptabile”, deoarece „ele discreditează U.R.S.S. în fața întregii lumi, subminează prestigiul nostru în rândul comunității mondiale, ne întorc în epoca Războiului Rece și în izolarea Uniunii Sovietice de comunitatea mondială”. În consecință, conducerea Federației Ruse a declarat ilegal respectivul Comitet, precum și toate hotărârile și dispozițiile acestuia, exprimându-și totodată încrederea că „comunitatea mondială va da o apreciere obiectivă cinicei încercări de lovitură de stat de dreapta”.

Reacții internaționale la puciul comunist de la Moscova

În pofida blocadei informaționale la care au recurs puciștii, comunitatea internațională a sesizat corect semnificația loviturii de stat de la Moscova, exprimându-și, în primul rând, îngrijorarea față de eventuala revenire la perioada Războiului Rece.

Președintele ceho-slovac, Vaclav Havel, a declarat, la 19 august, că „nu trebuie să ne facem iluzii și să privim superficial” evenimentele din U.R.S.S. care, în accepția sa, aminteau „în mod trist” înăbușirea în sânge a „primăverii de la Praga” din 1968. „Nu există nicio îndoială că popoarele U.R.S.S. vor cunoaște zile grele, dar roata istoriei nu poate fi întoarsă, calea spre democrație fiind ireversibilă chiar și în Uniunea Sovietică”, concluziona președintele Havel.

Peste Ocean, marea stupoare a americanilor a fost să afle că autorii loviturii de stat de la Moscova reușiseră, pentru un scurt timp, să intre în posesia „valizei” cu cifrul rachetelor strategice de acțiune. În așa mod, relata cotidianul „Washington Post” din 23 august, „în perioada incertă a loviturii de stat, stabilitatea în lume s-a aflat în mâinile unor persoane pe care Gorbaciov le-a calificat drept aventuriere”.

În condițiile susținerii ferme a lui B. Elțin de către președintele S.U.A. George Bush, administrația americană va recurge la înăsprirea presiunilor asupra autorităților sovietice, insistând asupra limitării prezenței sovietice în Cuba și Afganistan. În paralel cu disponibilitatea acordării în continuare a ajutorului economic Uniunii Sovietice, S.U.A. vor manifesta o atitudine tot mai diferențiată față de autoritățile sovietice centrale și noile state devenite independente după eșecul loviturii de stat de la Moscova. Astfel, conform publicației „Los Angeles Times” din 25 noiembrie 1991, „poziția americană față de independența Ucrainei nu este încă definitivă; deși Gorbaciov este susținut, în continuare, există și părerea că în final Ucraina, cu cele 52 de milioane de locuitori, va trebui în cele din urmă recunoscută. Va avea moneda și armata proprie, pentru securitatea sa”.

În perioada cuprinsă între 1989 și august 1991, Germania acordase Uniunii Sovietice ajutoare în valoare de 60 de miliarde de mărci. Germanii își exprimaseră, în atare mod, recunoștința față de contribuția lui M. Gorbaciov la reunificarea Germaniei. Reacționând cu promptitudine la știrea privind lovitura de stat de la Moscova, cancelarul Helmut Kohl a declarat că „U.R.S.S. nu poate aștepta o continuare a ajutorului internațional, decât dacă va fi continuată politica de reforme și democratizare”. Pledând pentru continuarea acordării sprijinului economic Uniunii Sovietice și urgentarea accesului ei la organismele financiare internaționale, Germania a considerat, în special după 21 august 1991, că de facilitățile respective trebuiau să beneficieze nu numai centrul moscovit, ci și republicile unionale, inclusiv cele care tindeau spre o independență deplină. Concomitent cu aceasta, Germania și-a exprimat speranța că eșuarea loviturii de stat de la Moscova urma să urgenteze retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul ei. Solicitând partenerilor occidentali acordarea ajutorului financiar imediat Uniunii Sovietice, ministrul de Externe al Germaniei, Hans D. Genscher, a menționat că acțiunea în cauză urma să contribuie la crearea de noi locuri de muncă pentru militarii sovietici demobilizați.

Nu în ultimul rând, după restabilirea ordinii constituționale în U.R.S.S., prim-ministrul Japoniei a solicitat oficialităților sovietice să concretizeze, cine deținea controlul asupra arsenalelor nucleare ale U.R.S.S., deoarece „problema în cauză este de o extremă importanță pentru Japonia”, iar ministrul de Externe, Taro Nakayama, a chemat țările puternic industrializate să-și revadă politica ajutorului economic pentru U.R.S.S., „dată fiind instabilitatea politică din această țară”. Având în vedere problema „teritoriilor de nord”, ajutorul Japoniei acordat Uniunii Sovietice a rămas în cadrul strict al asistenței umanitare.

Noua Rusie se lansează într-o nouă aventură de „adunare a pământurilor”

În pofida unor nuanțe în aprecieri, opinia publică europeană și internațională și, în particular, Grupul celor șapte Mari Puteri ale lumii au fost unanimi în calificarea evenimentelor de la Moscova, considerându-le drept o lovitură de stat anticonstituțională. Apreciate retrospectiv, din multiplele variante posibile de acțiune, Occidentul a ales calea cea mai moderată, în acea conjunctură, acționând cu prudență asupra structurilor de conducere a U.R.S.S. în vederea determinării unei evoluții democratice, respectând, totodată, principiul neamestecului în afacerile ei interne.

Poate dintr-o eroare de calcul (versiune puțin probabilă), poate dintr-o înțelegere prestabilită (dictată de necesitatea asigurării securității arsenalului nuclear al U.R.S.S.), dar Occidentul nu și-a manifestat public îngrijorarea în legătură cu faptul tot mai evident că autoritățile Rusiei „democratice” reușiseră, în numai câteva zile de la eșuarea tentativei loviturii de stat, să parcurgă o evoluție simptomatică. Dacă până în seara zilei de 22 august acțiunile președintelui Rusiei, B. Elțin, au purtat un caracter constituțional, atunci deja la 26 august, asumându-și funcțiile și prerogativele centrului sovietic, Rusia a purces la începerea „adunării pământurilor”, declarându-și fățiș intenția de revizuire a frontierelor republicilor care tocmai își proclamaseră independența de stat, iar Republica Moldova abia urma să și-o proclame.

Aceasta nu era altceva decât o reeditare a cunoscutului avertisment al kneazului Sveatoslav „Idu na vî” („Merg asupra voastră”), fapt care deconspira aceleași tendințe imperialiste și acaparatoare ale noilor politicienilor ruși, deghizați peste noapte în toga „democrației”.

Text semnat pentru Ziarul NAȚIONAL de Nicolae Enciu, doctor habilitat în istorie, cercetător științific principal la Institutul de Istorie al Universității de Stat din Moldova

(Va urma)