Interviu // Literatura din Basarabia - un teritoriu necunoscut în România

Percepție: Cei din România se minunează că limba română se mai vorbește în Basarabia

Ioana Revnic este doctor în Filologie al Universităţii din Oradea. Este angajată în proiecte de cercetare colective, consacrate, îndeosebi, literaturii române contemporane. A publicat studii literare şi interviuri în volume colective. În 2011, îi apare cartea de debut „Dresură de lei”, o carte de interviuri cu importante nume din literatura română, printre care găsim şi două interviuri cu doi scriitori de la Chişinău: Mihai Cimpoi şi Vitalie Ciobanu. De curând, i-a apărut o carte de „Convorbiri cu Alex. Ştefănescu”. Este o împătimită de cărţi, de literatură. Mai nou, Ioana Revnic are un proiect de cercetare despre romanul din Basarabia.

Ioana, ţi-ai făcut o „meserie” din a lua altora interviuri, mă gândesc cum e pentru tine să fii intervievată? Mai ales că nu-ţi prea place să vorbeşti despre tine…

M-aș simți mai confortabil în fața unui polițist din filmele americane care, înainte de a încătușa un presupus răufăcător, îl avertizează: ,,Ai dreptul să nu spui nimic”. Aș tăcea... abuziv, filosofic, dacă nu ți-aș fi promis deja, cu martori, niște răspunsuri care să nu depășească (Slavă Domnului!) 5 200 de semne.

De ce a face un interviu cu un scriitor e ca şi cum ai dresa un leu? Mă refer la cartea ta de interviuri intitulată „Dresură de lei”.

Am două volume de dialoguri (ultimul, „Convorbiri cu Alex. Ștefănescu”, a apărut anul acesta la Editura ALL) și o carte despre „Lumea romanului românesc. 1965-1989”.

Ca să scriu „Dresură de lei”(Ed. „Curtea Veche”, 2011), am străbătut în trei ani peste 5 000 de kilometri. Am ajuns, în 2008, și la Chișinău. I-am intervievat pe Alex. Ştefănescu, E. Simion, Nicolae Manolescu, Ioana Pârvulescu, Mircea Horia Simionescu, Augustin Buzura, George Bălăiţă, Nicolae Breban, Petru Popescu, Mirela Stănciulescu, Ilie Constantin, Emil Brumaru, Adrian Popescu, Ana Blandiana, Emil Hurezeanu, Mihai Cimpoi și Vitalie Ciobanu.

Fiecare dialog a însemnat un exercițiu riscant (poate și abil) de curaj, de răbdare, de perseverență îngerească sau drăcească. În cazuri extreme, am recurs la amenințări. Exasperată că un tânăr critic literar, publicist și romancier amână sine die să răspundă întrebărilor trimise de luni bune, am izbucnit odată: ,,Domnule, vă cer doar un interviu, nu vă cer de bărbat!”. Am formulat apoi, în termeni disjunctivi, un ultimatum: Ori (interviul), ori (urma perspectiva maritală). După o zi și-o noapte aveam să găsesc în Inbox cel mai viu, cel mai consistent interviu din viitoarea carte.

Se dau greu la dresat scriitorii?

Bunăvoință, dar și condescendență; contrarietate ori iritabilitate; niciodată, dar niciodată! – ostilitate: iată atitudinile cu care au fost întâmpinate ,,iscodelile” mele.

În studiile tale literare, în interviuri, scriitorii basarabeni stau cot la cot cu scriitorii din România. De unde vine acest interes faţă de literatura din R. Moldova?

Întrebarea aceasta mi-o adresează cu un aer insinuant colega mea Z. O reia la intervale regulate, nemulțumită poate de răspunsul nespectaculos pe care i-l repet. Apoi bombănește de una singură: ,,Mda.... O fi mai degrabă interesată de unii scriitori de pe-acolo”. Nu se înșală prea mult, fiindcă sunt, într-adevăr, îndrăgostită de romanele lui Aureliu Busuioc și de Vladimir Beșleagă pe care l-am întâlnit în repetate rânduri cât am stat la Chișinău și cu care voi realiza un interviu.

Îți răspund și ție, la fel ca și lui Z: față de literatura română din Basarabia m-au făcut atentă articolele pe această temă ale profesorului Ion Simuț, îndrumătorul tezei mele de doctorat. Documentându-mă pentru interviuri și pentru studiul despre roman (în care scrierile lui Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vladimir Beșleagă, Serafim Saka ș.a. sunt integrate în lumea romanului românesc), mi-am dat seama că am de explorat un teritoriu literar puțin cunoscut cititorilor. E o întreprindere care mă incită și mă pasionează.

Ai în proiect un studiu despre romanul din Basarabia. Despre ce este vorba?

Va fi o carte ,,încet gândită, gingaș cumpănită”. Neconvențională. Bine documentată. Deocamdată mă aflu în cea mai ușoară, cea mai plăcută și cea mai interesantă etapă a alcătuirii ei: citesc romanele despre care voi scrie.

Cum ţi se pare Chişinăul literar, văzut/urmărit la distanţă, de peste Prut, şi la faţa locului, în aceste zile în care te afli aici?

Anost – de când este zugrăvit doar în culorile revistei „Literatura și arta”, iar publicațiile care ofereau o imagine nuanțată, rafinată, a ceea ce se întâmplă aici și pe care obișnuiam să le citesc online – „Sud-Est Cultural”, „Contrafort”, „Limba română”, „Semn” sau „Clipa”– nu mai apar.

O sumă de ,,lumi paralele” (ca pretutindeni!), dacă e să-ți răspund cu o sintagmă pusă de Mircea V. Ciobanu drept titlu al unui articol incitant pe care l-am citit ieri-alaltăieri în paginile unui ziar.

Animat și pestriț – cu aceste prilejuri sărbătorești la care am luat parte, ca oaspete al Editurii „Știința” și al directorului ei, Gheorghe Prini, căruia îi mulțumesc pentru găzduire.

Anul acesta, în România, sărbătoarea Ziua Limbii Române este la prima ediţie. Ţi se pare justificată o asemenea sărbătoare, în România?

În filmul „Nuntă în Basarabia”, Vlad, personajul principal, discută cu o Ana, o școlăriță de nota 8 la limba română, dar de 10 (zece) la engleză. În engleză am conversat în câteva rânduri cu tineri (!) din Chișinău, încercând să depășesc barierele de comunicare într-o limbă ce mi-e străină (rusa) și pe care am auzit-o zilele acestea mai abitir decât în urmă cu niște ani, pe vremea lui Voronin.

Pentru românii din România care nu se minunează – ca mine! – că limba română se mai vorbește în Basarabia, celebrarea Zilei Limbii Române la ei acasă nu cred că trezește – încă – entuziasmul cu care această sărbătoare e întâmpinată aici.

Este totuși un lăudabil și, altminteri, foarte firesc prilej de solidaritate în primul rând cu românii din Basarabia și-abia apoi cu cei aciuați prin lume.

Îți mulțumesc!