În familia noastră am fost mereu un fel de ajutor necalificat al surorii mele

Sursa: psychologies.ro

Toată viața mea a gravitat în jurul surorii mele. Am acceptat acest lucru la început pentru că îmi doream liniște în familia noastră, iar mai apoi pentru că ea avea ceva ce eu nu puteam să am: copii.

Am avut un tată strict și o mamă care ne-a iubit, ne-a îngrijit, dar care nu putea gestiona în favoarea tuturor relațiile de familie.

Tata era dur, se enerva ușor, avea reguli stricte, iar mama… făcea tot posibilul să nu le încălcăm. Îl iubea mult, chiar dacă nu era neapărat fericită cu el. Aveau împreună trei copii, iar mama ne îngrijea, dar ne dorea cuminți și ascultători.

Eram, de cele mai multe ori, temători. Când tata era calm și liniștit și acum țin minte ce voce puternică avea. Când se enerva… paralizai numai dacă ridica tonul.

Eu am o soră mai mare. Aveam și un frate mai mic pe care, din păcate, l-am pierdut prea devreme, din cauza unei malformații cardiace. El era „copilul de aur” al familiei pe care îl iubeam toți nemăsurat. Avea o fire calmă și blândă și era mereu dispus să ne ajute, să rezolve, să repare… ne bazam pe el pentru orice.

Sora mea mai mare a fost mereu egoista familiei. Dacă nu aveam voie să venim în casă mai târziu de ora nouă seara, ea venea la miezul nopții.

Țin minte cum o așteptam cu mama, cu câtă panică și teamă să nu se enerveze tata. Sora mea nu avea nicio grijă. Vorba ei de bază era: vreau să îmi trăiesc viața. Nu ținea cont de nimeni și nimic.

Mereu în conflict cu toată lumea, ea era cauza celor mai mari scandaluri. Dacă aveam treburi de făcut prin casă, ea era mereu bolnavă. O dureau, pe rând, burta, stomacul, capul, spatele sau… degetul mic.

Eu, pentru a o ajuta pe mama și pentru a avea puțină liniște, preluam treburile ei. Nu mi se părea normal, uneori mă revoltam, dar am constatat repede că nu obțineam nimic prin revoltă, ci doar certuri mai mari.

Timpul a trecut așa, iar mama s-a obișnuit ca ei să îi ia apărarea și să îi acopere prostiile, iar pe mine să mă folosească drept scut. Cum am acceptat nici eu nu mai știu, dar cert e că am făcut-o.

Ani mai târziu, anumite probleme m-au lăsat incapabilă să am copii.

Sora mea s-a căsătorit, a făcut doi copii, apoi a divorțat. Copiii ei au fost crescuți de mine și de mama. De ce? Pentru că eu i-am iubit nespus, mama i-a divinizat, iar sora mea a continuat să facă ce știa mai bine: să își trăiască viața.

Copiii erau în liceu când sora mea a pierdut un business în care intrase alături de câțiva oameni dubioși, după părerea mea. Nu a știut să se reangajeze și să o ia de la zero. Voia să fie „patroană”. Și-a ipotecat casa, a pus-o apoi gaj unui cămătar, a risipit banii și a pierdut tot.

Am avut certuri mari cu ea și cu mama. Pentru că era o egoistă iresponsabilă cu cei doi copii. Nu conta decât ea. Mama i-a luat partea. Nu vedea că nu este normal ca eu să fiu mai responsabilă pentru cei doi nepoți ai mei. Spunea că are și ea dreptul să trăiască și că nu are o viață ușoară.

Din punctul meu de vedere, îi era teamă să nu o supere, iar sora mea să îi ia copiii. Îi iubea prea mult, iar copiii au fost mereu dependenți de bunică. Ar fi fost o dramă.

Dramă a fost și pentru mine. După o viață irosită, pentru ca sora mea să și-o trăiască pe a ei, am văzut cum pentru mama eram doar un soi de ajutor necalificat al surorii mele.

Dădeam bani pentru copii, pentru casă, contribuiam la educația lor și îmi scoteam sora din diverse încurcături. Câștigul? Am doi copii care mă iubesc ca pe o mamă, dar o viață netrăită pentru mine.

Mereu găsim scuze și justificări pentru acțiunile și deciziile noastre. Eu i-am iubit de mici și au fost ceea ce îmi doream cel mai mult. Dar iubirea mea pentru copii și dragostea mamei noastre pentru nepoți au întreținut comportamentul iresponsabil al surorii mele care a trecut prin viață fix cum a tăiat-o capul, fără să îi pese de nimeni, fără responsabilități și griji.

Uneori mă gândesc că mulți dintre noi facem acest lucru: uităm să ne întrebăm ce anume ne dorim pentru noi înșine. Iar timpul trece și nu o face în favoarea noastră. Uneori, ne trezim prea târziu și constatăm că am uitat să trăim pentru noi.

Sursa: psychologies.ro