Greva generală din 1998 și „greva tăcută” de azi: cum se golește Sănătatea de medici și se împing pacienții spre privat

Prima și, până în prezent, ultima grevă generală din spitale – organizată în perioada guvernării CDR-PD-UDMR – a pornit, paradoxal, dintr-o greșeală de comunicare.

Ce este diferit astăzi, ce a rămas neschimbat în Sănătate și cât de aproape suntem, după 28 de ani, de o nouă blocare a spitalelor?

În 1997, guvernul de dreapta CDR-PD-UDMR a încheiat un acord cu FMI, fără de care România ar fi intrat în încetare de plăți. Finanțatorii internaționali cereau eliminarea subvențiilor la energie și la alimentele de bază, închiderea întreprinderilor neprofitabile și reducerea cheltuielilor publice, pentru a ține sub control deficitul bugetar. Ca și azi. Șomajul și inflația erau însă mai mari, cu valori de două cifre, iar sărăcirea populației era mai rapidă și mai vizibilă.

În Sănătate, salariile fuseseră mici încă din comunism, după modelul sovietic: statul plătea puțin, cheltuia puțin. Diferența era acoperită de pacienți, cu plicul strecurat în buzunarul halatului, iar autoritățile închideau ochii la aceste plăți informale. Criza din 1998 i-a lăsat însă pe români fără bani pentru plic, ceea ce a făcut sistemul mult mai tensionat.

Discuțiile dintre guvern și sindicatele medicilor și asistenților pentru majorarea salariilor au început în februarie. Ministrul Sănătății de atunci, un nume important al medicinei românești, fusese abia instalat în funcție și nu avea experiență politică. Astăzi i-am spune ministru tehnocrat. A ignorat însă ritualul de după 1989: guvernul anunța, de regulă, că poate acorda 15%, sindicatele cereau 30%, apoi, după câteva runde de negocieri, se ajungea la un compromis de 25% creștere salarială, oricum înghițită rapid de inflație. De data aceasta, tehnocratul, la prima ieșire publică, chiar înainte de debutul negocierilor, a declarat în fața camerelor de televiziune: „am găsit resurse pentru o creștere de 25 de procente!”. Sindicatele au fost astfel forțate să ridice ștacheta și să ceară 50%, iar guvernul nu avea de unde să ofere atât. Așa s-a ajuns la grevă.

Protestul a durat mai bine de o săptămână. Totuși, greva n-a putut fi cu adevărat generală: urgențele nu pot fi ținute la ușa spitalului, pacienții nu pot fi lăsați fără tratament, iar personalul medical nu-și poate abandona complet munca. Conflictul de muncă a fost închis de sindicaliști după un acord cu guvernul, care a acceptat o creștere salarială în trepte: 25% prin ordonanță de urgență și încă 10% printr-o lege adoptată câteva luni mai târziu.

Astăzi, unele sindicate cer majorări de venituri care să acopere inflația și renunțarea la Legea salarizării unice, altele solicită doar păstrarea nivelului actual al veniturilor, considerate amenințate de această Lege. Ministrul de resort, un politician cu experiență, e deja hârșit în negocieri și are un argument aparent imbatabil: este interimar, într-un guvern interimar. Bugetul nu poate fi modificat de interimari, iar Legea salarizării ține de responsabilitatea Parlamentului.

Premierul Bolojan se sprijină pe un aparat de comunicare foarte puternic, bine finanțat, care domină spațiul online. Acesta este pregătit să atace liderii de sindicat, să invoce interesul pacienților și să discrediteze ideea de grevă, orientând opinia publică împotriva protestelor.

În 1998, medicii și pacienții nu aveau alternativă reală. Diplomele nu erau recunoscute în străinătate, era nevoie de viză pentru a pleca, iar pe plan intern exista doar sistemul public de sănătate. În ultimul deceniu însă, sistemul privat a crescut puternic, granițele s-au deschis din 2002, iar diplomele sunt recunoscute în UE din 2007. Statul nu mai trece cu vederea plățile informale, ci ajunge să-i trimită pe medici în fața instanței. În același timp, nu este dispus să-i remunereze la un nivel comparabil cu țările vestice, care îi așteaptă cu brațele deschise.

Astfel, cea mai puternică formă de protest a cadrelor medicale din sistemul public nu mai este greva clasică. Ele nu pot opri complet internările sau tratamentele, așa cum pot bloca, de exemplu, sindicaliștii de la metrou circulația trenurilor. În schimb, recurg la ceea ce doare cel mai mult sistemul: mutarea la privat sau emigrația. Aceasta devine adevărata „grevă generală” din Sănătate, tăcută dar profundă, care goleşte spitalele de specialiști.