EDUCAŢIE // Să nu ne umilim copiii!

Să ne umilim copiii după ce am trecut prin durerile unei naşteri? Să-i umilim după nopţi întregi nedormite? De ce? De ce să facem asta?

Sunt mama a doi copii şi mi-a fost dat să întâlnesc tot felul de părinţi la locul de joacă. De la cei care sunt obsesiv de atenţi, protectivi şi într-o stare continuă de anxietate până la cei care stau pe o bancă şi din când în când îşi mai fac simţită prezenţa aruncând cuvinte care rănesc. Da, există cuvinte care rănesc.

Îţi arăt eu ţie acasă!

De câte ori am auzit cuvintele astea şi de câte ori mi-aş fi dorit să intervin şi să-i spun femeii ăleia că nu aşa se face parenting. Nu aşa se creşte un adult sănătos şi stabil emoţional!

De câte ori aş fi vrut să o întreb ce i s-a întâmplat de o lasă inima să se comporte aşa cu bucăţică aia de om pe care a purtat-o în pântece timp de nouă luni! O fi uitat emoţia primei ecografii? Sau o fi uitat sentimentul acela când l-a ţinut pentru prima dată în braţe? O fi uitat că bucăţică aia de om îşi pune toate speranţele în ea şi că este atât de dependent de propria mama?

Orice tip de ameninţare verbală sau fizică se numeşte umilinţă, cu atât mai mult dacă se face în public. Da, e greu să creşti un copil. E greu să fii mamă singură sau nu, e greu să faci faţă presiunilor, e greu să faci faţă oboselii, dar copilul nu se creşte aşa. Copilul are nevoie de înţelegere, de răbdare, de dragoste.

Face un tantrum? Dă din mâini şi din picioare într-un magazin? Foarte bine! Lasă-l să facă asta, aşteaptă să se liniştească, apoi explică-i! În fond, privirile alea care se uită acuzator către tine nu-ţi cresc copilul şi decât să-i alimentezi o stare de anxietate continuă, mai bine îţi asumi să fii arătată cu degetul de către ceilalţi.

Starea fizică şi emoţională a copilului tău este mai importantă decât orice ar spune alţii.
Şi încă un lucru: copiii înţeleg ce le spunem. Este adevărat că uită repede, dar aici intervine răbdarea şi dragostea noastră faţă de ei.

Eu te-am făcut, eu te omor!

Nu ştiu voi, dar eu auzeam cuvintele astea des. Şi nu de la părinţii mei, cât de la alţii. Mi se părea înfiorător! Mă temeam pentru prietenii mei care nu aveau mai mult de 5-6 ani. Şi dacă mie îmi era teamă, vă imaginaţi cum se simţeau ei? Sau ce fel de adulţi au ajuns?

Copiii nu pot înţelege că suntem stresaţi, obosiţi sau bolnavi dacă nu le explicăm. Şi atunci, nu este clar că o astfel de atitudine îi va face să creadă că nu sunt suficienţi de buni? Oare o astfel de umilinţă nu le va deteriora stima de sine?

Din păcate, asta se întâmplă. Şi tot din păcate, lucrul acesta are efecte pe termen lung. Va creşte şi nu va avea încredere în el, nu va şti să ceară atunci când i se cuvine, nu va şti cum să ia o decizie, nu va şti să-şi asume riscurile pentru că stima de sine i-a fost de mult deteriorată.

Şi atunci? De ce să ne umilim copiii? Doar pentru a ne simţi noi nişte persoane cu autoritate? Sau poate importante? Sau poate pentru că la rândul nostru aşa am fost crescuţi şi ni se pare că am ajuns bine?

Copiii se cresc cu iubire, nu cu umilinţă şi tind să cred că nu există excepţii. Poate că ar trebui să ne oferim un răgaz, să ne gândim de ce avem comportamentul acesta, de ce devenim irascibili, dar mai ales, bine ar fi să reflectăm înainte de a deschide gura sau înainte de a alege să avem un comportament anume faţă de copil.

Sursa: eva.ro