Cazimir Țino // Revizuirea Constituției Republicii Moldova (II)

Sine ira et studio

Continuăm astăzi trecerea în revistă a prevederilor constituționale ce ar trebui supuse votului popular. Încă o dată spunem că acestea sunt doar propuneri, nu toate de valoare egală. Doar că cetățenii au dreptul inalienabil de a se pronunța asupra lor, ca fiind aspecte fundamentale ale întocmirii politice, sociale, economice și culturale ale Statului. Altminteri, ideea de bază din Constituție care spune că ”suveranitatea națională aparține poporului”, ar rămâne doar o vorbă goală. Ceea ce, suntem siguri, ar fi departe de viziunea și voința guvernanților de la Chișinău – de ieri sau de azi – care întotdeauna s-au revendicat de la popor și pe care l-au slujit până la sacrificiu...

Un aspect interesant ar putea să-l pună art. 17 din Constituție: Cetățenia Republicii Moldova. De ce? Pentru că sunt unele voci care cer un fel de reciprocitate între RM și România, între Legea cetățeniei române nr.21/1991 (în special vestitul articol 11) și Legea cetățeniei moldovenești nr.1024/2000 (articolul 16). Ambele au ca subiect redobândirea cetățeniei. Întrebarea principală este dacă redobândirea cetățeniei merge în ambele sensuri, ori dacă este doar unidirecțională. Este limpede că românii din teritoriile cedate forțat în 1940/1944 sovietelor, au dreptul la redobândirea cetățeniei lor românești (ei sau descendenții lor direcți). Dar un român (sau descendenții lui) din România are dreptul la ”redobândirea” cetățeniei moldovenești? Dacă da, pe ce bază? Doar pe prezumția, aproape fantasmagorică, în care putem asuma că, să zicem, domnul Ionescu din București ar fi avut intenția în 1940 să se mute la Chișinău, dar anexarea rusă din 28 iunie l-a împiedicat? Evident, aceasta ar fi o ipoteză cu totul forțată, nerealistă chiar. Problema credem că trebuie pusă altfel, și anume:

I.Fie Republica Moldova este al doilea stat românesc, majoritatea populației autohtone titulare este de origine etnică română, iar Statul este unul artificial creat, rezultat al Diktatului fascisto-comunist încheiat între marii criminali ai secolului XX: Stalin și Hitler. Și, mai ales, RM este urmașa de drept și continuatoarea NU a Moldovei istorice, medievale, ci a RASSM, apoi a RSSM din perioada sovietică. Situație în care aceasta ar trebui lichidată prin mijloace pașnice și democratice (prevăzute de art. 142, al.1 din Constituție);

II.Fie Republica Moldova nu este un stat de esență românească, ci unul de sine stătător, urmaș și continuator al Moldovei lui Ștefan cel Mare, de la Carpați la Nistru și de la Ceremuș la Dunăre și la Marea cea Mare. În această ultimă ipoteză ar fi îndreptățiți la redobândirea cetățeniei moldovenești toți moldovenii: și cei din Iași, și cei de la Suceava, de la Vaslui, Botoșani, Galați sau Bacău. Ca și cei din Cernăuți, Hotin, Ismail și Cetatea Albă. Oricare din aceștia, ca moldoveni, ar trebui să aibă dreptul la redobândirea cetățeniei moldovenești, în mod similar celor ce au dreptul la redobândirea cetățeniei române.

Așadar, autoritățile de stat ale Republicii Moldova ar trebui să răspundă public la această simplă întrebare: a cui urmașă este actuala RM? Și apoi să acționeze în consecință.

În privința prevederilor art. 31 din Constituție, Libertatea conștiinței, există în statele civilizate ale lumii mai multe modele ale relațiilor stat – culte. Sintetizând, avem în principiu trei modele – fiecare din ele cu subvariantele sale:

1.Modelul progresist, al statului laic absolut: este cel francez, în care statul și cultele sunt realități absolut paralele, fără nici o legătură una cu alta. Religia, în general, este o afacere strict privată, în care statul nu intervine cu nimic. Clerul nu este remunerat de stat, orice manifestare publică a unei credințe sau a alteia este dezavuată, mergând până la situații extreme în care însemne religioase (de exemplu crucea creștină) sunt interzise de a fi purtate sau afișate în public, ”pentru a nu leza sensibilitățile religioase ale celor de altă credință” sau ale celor fără de credință.

2.Modelul religiei asumate: fără a intra în arcanele statelor declarat islamice, în care legea mahomedană, sharia, este izvor de drept, să notăm că mai există vestigii – mai mult simbolice – de acest fel și în Occident: Liechtenstein, Malta, Monaco (în care catolicismul este încă religie de stat), Italia, Polonia, Spania (țări în care catolicismul, fără să fie religie de stat, se bucură totuși de privilegii speciale și deține o anumită întâietate față de alte culte, conform prevederilor lor constituționale), Grecia (singura țară în care ortodoxia este explicit recunoscută ca religie de stat), Bulgaria, Cipru, Finlanda, Georgia (cu varii nivele de recunoaștere și privilegiere a ortodoxiei), Anglia, insula Man și insulele Anglo-Normande (unde anglicanismul este biserica oficială, iar Regele britanic este capul Bisericii Anglicane și ”apărător al credinței”), Scoția, Danemarca, Islanda, Norvegia, Finlanda, Suedia, în care lutheranismul se bucură de grade diferite de recunoaștere oficială ca religie a statului și de privilegii. Și, desigur, excepțiile tari: Vaticanul pentru catolici și Athosul pentru ortodocși.

3.Modelul ”simfoniei bizantine”, reprezentat poate cel mai bine de relația dintre stat și culte din România: Statul și cultele reprezintă două entități independente, nu există o religie declarat oficială, libertatea de credință este garantată tuturor (și constituțional, și de facto, în practica de zi cu zi), orele de religie în școală și liceu sunt opționale/facultative. Totuși, statul conlucrează cu toate cultele atât pe tărâm cultural, cât și social. Sprijină financiar așezămintele sociale ale Bisericii (centre de îngrijire pentru bătrâni, centre medicale paleative, orfelinate, centre pentru victimele violenței în familie, etc.), sponsorizează restaurarea monumentelor de arhitectură și de artă religioasă, subvenționează personalul clerical și monahal, etc. Întregul efort financiar al statului român pentru fiecare cult religios în parte este direct proporțional cu ponderea credincioșilor fiecărui cult, astfel cum rezultă din fiecare recensământ al populației.

În RM, nodul gordian stă în existența mai multor Biserici ortodoxe (lucru despre care Ziarul Național a scris pe larg). Pe de o parte, avem o entitate bisericească, Mitropolia Ortodoxă a Basarabiei, care are deplinătatea harului, fiind singura legitimă pe acest pământ al Basarabiei. Membră a Bisericii Ortodoxe Române, este biserica-mamă naturală a fiecărui băștinaș al locului – fie că acesta se identifică drept moldovean, basarabean sau român. Mai există și o altă așa-zisă biserică ortodoxă, anume Mitropolia Chișinăului și a Întregii (?!) Moldove, parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse de la Moscova. Structură ecleziastică nelegitimă, instituită samavolnic de ocupantul rus pe teritorii ce aparțineau, canonic, de Episcopia Hușilor, Arhiepiscopia Iașului ori Mitropolia Proilaviei (Brăilei), aceasta a rămas până în ziua de azi înțesată de agenți ruși sau pro-ruși mancurtizați, propagatori ai ideologiei putiniste a ”ruskii mir” în Basarabia. Rezolvarea acestei dihotomii ecleziastice este imperativă, tot prin apelul la decizia referendară a poporului. Exemplul ucrainean al rezolvării unei situații similare ne arată că se poate și, mai mult, că este de dorit. Atunci, una din rănile ce dezbină poporul nostru va fi fiind vindecată.

Iată doar două din dilemele de fond ale acestui stat, Republica Moldova, asupra cărora, într-o abordare ideală, poporul român din Basarabia ar trebui să aibă dreptul să se expună. Liber și democratic. În episodul următor vom finaliza trecerea în revistă a celorlalte prevederi care, prin greutatea și importanța lor, nu ar trebui lăsate la mâna politicienilor, ci la decizia poporului prin referendum.