Cazimir Țino // Cine să facă reUnirea?

Sine ira et studio

Mult timp am crezut că reUnirea Basarabiei cu România este responsabilitatea, în cea mai mare măsură, doar a românilor basarabeni. Și că cei din România actuală este suficient să se păstreze la cotele de acceptabilitate a reUnirii din prezent. După mult timp petrecut în stânga Prutului, după multe discuții cu oameni de calitate din actuala Republică Moldova, îmi dau seama că am greșit. Și nu mi-e rușine s-o recunosc, dimpotrivă.

De curând, limba română a fost pusă în sfârșit în drepturile sale, terminându-se minciuna aceea aberantă a existenței unei limbi „moldovenești”. Prea puțin, destul de târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Acum vom trebui să facem pasul logic următor (pe care l-am mai explicat anterior): să conștientizăm și să recunoaștem public că, de vreme ce vorbim limba română, înseamnă că suntem români, etnic vorbind, iar Republica Moldova este al doilea stat românesc. Spun aici, în treacăt, că teoria aceea lipsită de substanță a „națiunii civice moldovenești” pe care o vântură unii, inclusiv din zona puterii – și de la Chișinău și, mai nou, și de la București - , este la fel de aberantă și de periculoasă ca și teoria moldovenistă. Să nu cumva să cădem din lac în puț!

Următorul mare proiect de țară, de ambele maluri ale Prutului, poate și trebuie să fie reUnirea celor două țări române. Iar la acest ideal trebuie să contribuie deopotrivă suflarea românească și de la dreapta, și de la stânga Prutului – acest nou Milcov al nostru. Dacă România este cu adevărat Țara-mamă a Basarabiei – și indubitabil că este – atunci trebuie să se și comporte ca atare. Nu că nu ar fi făcut-o și până acum! Dar întotdeauna este loc de mai mult, mai bine, mai repede. Și, ca orice mamă, trebuie să arate o grijă cu totul aparte către fiica sa răpită de străini. Așadar, principial, reUnirea nu este apanajul ori datoria morală doar a basarabenilor, ci încă în și mai mare măsură a românilor din actualul stat România. În 1918, românii basarabeni și-au spus dorința, prin votul corpului lor reprezentativ și legitim, Sfatul Țării. În 1940 și 1944 ei nu au fost întrebați dacă vor să se rupă de Țara-mamă și să se pună singuri sub jugul sovietic. Mai mult decât atât, dacă și românii din țară, ca și românii basarabeni fac parte din același popor, din aceeași națiune română, atunci este treaba și datoria întregii națiuni de a lupta pentru unitatea sa de neam, inclusiv pentru unitatea politică.

Fiecare dintre noi, românii, oriunde ne-am afla, putem contribui – chiar și numai individual – la repararea nedreptăților trecutului recent. Iar una dintre cele mai mari și dureroase astfel de nedreptăți este reprezentată și de consecințele Pactului Ribbentrop – Molotov. Prin felul în care gândim, prin ceea ce vorbim în cercul nostru mai intim sau mai larg, prin ceea ce scriem, prin cum acționăm concret zi de zi și, nu în ultimul rând, prin cum și cu cine votăm la alegeri, putem face ca reUnirea să se apropie sau dimpotrivă. Iată de ce cei care suntem de bună credință putem face mai mult decât doar să răspundem la sondaje de opinie că suntem pentru reUnire în caz de referendum. Dacă suntem sinceri asupra acestui lucru, atunci trebuie să ne luptăm și să impunem realizarea acestui ideal, evident prin mijloace legitime și democratice. La 21 iunie 1995, la Snagov, în Ilfov, se semna o Declarație prin care semnatarii își dădeau acordul pentru direcția de dezvoltare a României către Vest, pentru integrarea în U.E. Toate partidele relevante din România, de la stânga la dreapta, de la maghiarii din UDMR până la național-comuniștii din PRM, de la neobolșevicii FSN-ului până la partidele istorice PNL, PNȚ-cd, PSDR – cu toții își asumau public această întoarcere a țării în marea familie europeană de unde ne rupseseră rușii în 1947. În Republica Moldova nu s-ar putea face oare, la fel? Cu siguranță că da, dacă s-ar vrea.

Un proverb de-al nostru spune că „peștele de la cap se-mpute și se curăță de la coadă”. Au fost, de-a lungul celor peste 30 de ani de suveranitate, fel de fel de partide unioniste. Unele de bună-credință, altele puse mai mult să-ncurce, dar mai toate au eșuat în misiunea lor declarată și au sfârșit în derizoriu și irelevanță. Cred sincer că nu de la partidele politice trebuie plecat de data asta. Dar ele, cele ce se consideră proromânești, ar trebui să se ralieze unei mișcări mai largi.

Mișcare ce ar trebui să plece de jos în sus de data asta, poate chiar de la cei care au mai rămas din generația de aur a redeșteptării naționale românești în Basarabia. De la acei mari oameni care au avut curajul și demnitatea de a proclama, în 1989, limba română ca limbă oficială a republicii, de la foștii deputați ai primului parlament liber din 1990. Cei care au readus tricolorul și imnul „Deșteaptă-te, române!” ca simboluri statale. Cei care au înțeles Declarația de Independență doar ca un prim pas spre Declarația de ReUnire. Aceștia au statura și căderea morală de a iniția un astfel de demers amplu.

Sunt voci care evocă necesitatea unui pact tip Snagov pentru integrarea R.M. în UE. Integrarea Basarabiei în UE este desigur dezirabilă și necesară. Beneficiile ar fi cu mult mai mari decât minusurile (da, existente și acestea). Doar că acest drum al integrării ca stat independent este automat unul extrem de lung, complicat, plin de riscuri și cu final incert. Pe când integrarea prin ReUnire, după model german, ar fi rapidă, simplă, ireversibilă și cu beneficii venite peste noapte pentru oamenii acestor locuri. Răuvoitorii ar putea să spună că Transnistria face improbabilă, dacă nu imposibilă, orice tendință serioasă spre reUnire. Da, așa este, doar că acest obstacol stă în egală măsură și în calea integrării R.M. per se. Uniunii Europene îi ajunge experimentul nefericit cu Ciprul divizat și a declarat în repetate rânduri că nordul turc cipriot, secesionist, este și va rămâne unica excepție de acest gen. Am spus-o și voi mai scrie, problema trannistreană trebuie rezolvată radical acum, când Chișinăul are o fereastră de oportunitate cum n-a mai avut în ultimii 33 de ani. Prin rezolvare radicală înțeleg – ca să fie clar – renunțarea la „Formatul 5 + 2”, ineficient, punând Tiraspolul pe picior de egalitate cu Chișinăul, iar statul agresor Rusia ca „mediator”. Înțeleg asumarea, de jure și de facto, a caracterului național și indivizibil al statului Republica Moldova, înțeleg renunțarea la regiuni autonome după criterii etnice (cazul Găgăuziei) sau geopolitice (cazul Transnistriei). Așadar, un „Pact Snagov” pentru integrare, da, dar prin reUnire! Oamenii nu mai au timp să aștepte, iar până să parcurgă R.M. toate etapele de la preaderare la aderare, Basarabia riscă să se depopuleze aproape de tot. Deja, din 4,5 milioane câte erau în 1990, dacă au mai rămas azi 2,5 milioane... Cam cât populația Bucureștiului!

Pe lângă corifeii redeșteptării naționale din anii ’80 – ’90, alte două instituții fundamentale ar fi necesar să se alăture acestui demers: Biserica și Academia. Biserica Ortodoxă Română din Basarabia a fost prima instituție, divino-umană, care a înțeles imperativul întregirii neamului. La 14 septembrie 1992 – fericită zi! – s-a reactivat, grație Mitropolitului Petru și a voinței clerului și credincioșilor de aici și a revenit în mijlocul Bisericii Ortodoxe Române. Într-un fel, reUnirea a fost astfel făcută, chiar dacă numai spiritual. Totuși, a fost un pas uriaș! Și astăzi, Mitropolia Ortodoxă Română a Basarabiei este portdrapelul spiritului românesc peren. În ceea ce privește Academia de Științe a Moldovei, aceasta are meritul de a fi afirmat de nenumărate ori, cu tărie, limba vorbită de poporul autohton al Basarabiei: limbă română și popor român. Iar astăzi aceeași Academie de la Chișinău are relații frumoase cu Mitropolia Basarabiei și își găsește în Academia Română de la București un partener fratern de nădejde, inclusiv – dar nu numai – datorită unui om de cultură de talia lui Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române. Relații, așadar, care ar putea evolua într-un construct național de geniu.

Dacă aceste trei componente esențiale – generația, să-i spunem, ’90 (cei care au redeșteptat româna și românismul în Basarabia, respectiv cei care au dărâmat regimul comunist din România), Biserica și Academia, s-ar implica într-o nouă mișcare națională, cine ne-ar putea sta împotrivă? Și atunci o astfel de mișcare ar putea determina și partidele politice – deopotrivă din Țară și din Basarabia – de a se alinia și a semna o eventuală declarație de reUnire. Atunci s-ar vedea care și câte din cele 20 de partide declarat unioniste din R.M. sunt sincere și care nu. Atunci s-ar vedea și din partea Bucureștiului care dintre partidele românești sunt cu adevărat naționale și care sunt conduse doar de interese sau, mai rău, sunt doar lupi îmbrăcați în blană de oi. Nu neg defel existența, în multe partide românești sau basarabene, a multor oameni sinceri și de bună-credință. Dar cred că o presiune populară, de jos în sus, i-ar sili pe mai-marii ziselor partide să-și ia în serios propriile doctrine, declarații, afilieri și să-și acordeze acțiunile în consecință. (Personal, cunosc un singur partid moldovenesc care astăzi este sincer angrenat în acțiuni concrete de apropiere între cele două maluri de Prut. Voi scrie despre acesta in extenso, ulterior.)

Oamenii sunt cei care contează, nu slujitorii lor vremelnici. Și tot oamenii, care doresc pe bună dreptate o viață mai bună, sunt cei care pot determina o reală schimbare în bine. Trebuie doar conștientizare, determinare, organizare. Atribute pe care strămoșii noștri, daci și romani, le-au avut. Și au făcut istorie. Va mai face poporul român istorie? Vor mai face românii basarabeni istorie? La aceste întrebări să răspundă fiecare. În fața lui însuși, în fața neamului său, în fața lui Dumnezeu!