Cântecul-talisman al folkistului Ducu Bertzi

Turneu// Folkistul Ducu Bertzi a susţinut o serie de spectacole de muzică folk cu genericul „Şi de-ar fi...”, în mai multe localităţi din R. Moldova

Născut în Maramureş, cantautorul Ducu Bertzi a învăţat din acea zonă multe cântece. Unul dintre ele i-a purtat noroc oriunde a fost în lumea asta: în Canada, în America, în Australia. Numai ultimii trei ani au însemnat peste 200 de concerte susţinute în străinătate. Cineva de peste Ocean i-a sugerat că acest cântec ar trebui să fie imnul neoficial al României, fiindcă în el este vorba de noroc: „Când s-o împărţit norocul”. Alături de acest hit al genului, în incinta Filarmonicii Naţionale au răsunat şi alte şlagăre foarte apreciate de publicul de la Chişinău, un public pentru care „merită să trăieşti măcar 150 de ani pe scenă”, vorba muzicianului.

Dle Bertzi, vorbind despre dragoste, o putem face doar la condiţional? Mă refer la piesa care a dat şi titlul spectacolului, Şi de-ar fi...(Şi de-ar fi, când va fi iar duminică-ntr-o zi/ Tu să te gândeşti la mine...).

Omul tot timpul simte nevoia să fie pus într-o ipostază condiţională. Dacă eşti pe prezent şi eşti foarte sigur de ceea ce se întâmplă, viaţa parcă nu mai are farmec. De aceea, e mai bine să trăieşti cu un semn de întrebare: dacă ar fi aşa..., dacă nu ar fi..., dacă se poate...

Sunteţi de origine din Sighetu-Marmaţiei. V-a influenţat în vreun fel faptul că sunteţi maramureşean?

M-a influenţat foarte mult. Maramureşul are o muzică populară foarte-foarte preţioasă şi am învăţat multe cântece de acolo pe care le-am dus după aceea prin lume. Sigur, în general, tot Ardealul te influenţează. Oamenii din acea zonă îşi rânduiesc lucrurile, cum s-ar spune pe la noi, adică le fac pe toate încetişor, cu răbdare, dar temeinic.

În cei peste 30 de ani de activitate muzicală, aţi susţinut peste 4 000 de spectacole. Nu a devenit o rutină?

Nu. Publicul este de fiecare dată altul. Chiar şi aici, dacă aş avea încă patru concerte la Filarmonică, nu ar fi acelaşi concert. De ce? Fiindcă eu m-am ferit de-a lungul anilor să am un repertoriu foarte bine stabilit. Nici acum nu ştiu exact, dacă mă întrebi, cu ce piesă voi începe, cu ce piesă voi termina recitalul sau în ce ordine vor fi piesele. Totul este în funcţie de public. Dacă văd că este un public mai rezervat, atunci o iau întru-un fel, dacă e un alt public – mai expansiv, mai viu, îl iau în alt fel, şi atunci rutina dispare din toată chestia asta.

Vă simţiţi bine ca artist în România? Nu v-a tentat o carieră în afară?

Mă simt bine, fiindcă e limba în care mă înţeleg toţi şi în care mă pot exprima. Sigur că m-ar fi tentat o carieră în afară. O deschidere mondială înseamnă cu totul şi cu totul altceva, dar câtă vreme eu cânt numai în limba română, lucrul ăsta e mai puţin fezabil.

Din clasa a noua aţi înfiinţat cu câţiva prieteni formaţia „Mi bemol rock”. Cum s-a întâmplat trecerea de la muzica rock la cea folk?

Nu a fost foarte greu. Îmi plăcea poezia şi mai cântam şi la chitară. În perioada aia era mare modă să cânţi la chitară, să cânţi muzică folk. Noi am format o trupă ca să cântăm şlagăre internaţionale, dar când am început să compun pentru mine, am compus numai piese folk.

Muzica folk e în concurenţă cu alte genuri de muzică?

Nu, muzica folk nu concurează. În muzica folk este vorba, în primul rând, de poezie. Poezia este foarte importantă şi dacă reuşeşti să dai muzică adecvată acelei poezii, atunci e perfect. În alte genuri muzicale sunt texte de muzică.

Aţi debutat muzical pe o scenă cunoscută, în 1979, la un spectacol al Cenaclului „Flacăra”. Care era atmosfera la acea vreme în cenaclu?

Era extraordinară! Publicul nu avea, în general, în România prea multe de ales ca formă de spectacol. În cenaclu nu se cântau de două ori aceleaşi piese, piesele nu intrau în aceeaşi ordine. Cenaclul era o formă de spectacol deschis şi depindea foarte mult de sală. Şi era un miros de libertate în forma de exprimare, în felul în care ne comportam. Eram toţi cu părul lung. Înainte nu era voie să porţi păr lung, cum nu aveai voie să porţi barbă, nu aveai voie să porţi blugi. Noi ne permiteam chestia asta şi lumii îi plăcea. Erau alte versuri decât cele de la muzica uşoară, care erau preponderent tipic comuniste, sau trebuiau să treacă de cenzura comunistă. Noi cântam altceva.

Ce a însemnat pentru dvs. Cenaclul „Flacăra”?

Rampa de lansare cea mai importantă. Acolo am avut cam o mie patru sute de spectacole şi în toată perioada aia au fost artişti mari lângă mine. Eu eram la început. Trebuia să fii mai bun, mai bun, mai bun cu fiecare zi. Dacă nu, plecai acasă. Şi a însemnat foarte mult. După ce s-a terminat cenaclul, eram deja cunoscut. Dar a fost, totuşi, greu, fiindcă trebuie să te menţii, trebuie să vii cu compoziţii noi, trebuie să faci lucruri noi, care au altă formă, să cauţi forme de exprimare.

Pentru tirajul de excepţie vândut al albumului „Dor de ducă” (apărut în 1997), vi se conferă premiul popularităţii. Cum e să fii un folkist de succes într-o societate plină de manele şi de pseudo-muzicieni?

Este extrem de greu, dar şi tentant. Într-un fel, eşti într-un „război” cu nişte genuri care multor oameni nu le sunt pe plac. Vorbesc despre oamenii care au ceva în cap, care au o cultură. Sigur, există şi populaţie care acceptă genurile astea de muzică şi este treaba lor. Eu când cânt, mă adresez la toată lumea, dar sunt convins că nu toată lumea înţelege ce spun prin cântecele mele. Dar după atâţia ani, şi ani, şi ani, îi respect pe acei care cântă manele. Ei, de fapt, abordează un gen care este accesibil unei anumite populaţii. Şi dacă populaţia respectivă vrea chestia asta, ei o fac, şi o fac foarte bine. Că mie nu-mi place, asta e altceva.

Vă mulţumesc mult.