Când cei trădaţi sunt bărbaţii // „De ce a plecat, n-o să ştiu niciodată”

Sursa: formula-as.ro

N-am crezut că voi trăi înjosirea să-mi scriu suferinţa într-un ziar.

Deşi e chi­nuitor să afirm, sunt un bărbat înşelat de soţie, aruncat la gunoi. De ce? Habar n-am, şi de aceea m-aş bucura dacă vreun cititor s-ar apleca şi peste povestea mea. Nu aştept sfa­turi, ci doar o părere, cel mai bine, dacă se poate, tot din partea unui bărbat „încercat”.

În ultima vreme se tot discută despre aşa-zisele agresiuni sexuale (deşi nimeni nu le defineşte exact) comise îm­potriva femeilor. Dar dacă bărbaţii şi-ar pune şi ei mâna în şold, ca să acuze, ar fi război mondial. Ei însă tac, deşi sunt la fel de des agresaţi, ca şi ele, dacă nu fizic, atunci moral.

Dar un bărbat n-are vo­ie să plângă. El trebuie să fie tot timpul în­vingător. Dar să vă spun povestea...

Ca fiu al unor părinţi divorţaţi, am crezut multă vreme că nu voi găsi niciodată o pereche pe care să mă pot bizui. Pe vremea aceea eram în armată şi mă gândeam chiar să-mi fac o carieră militară din ea. Se câştigau bani frumoşi.

Dar chiar atunci mi-a ieşit în drum Iulia şi am fost sigur că este omul alături de care pot să întemeiez o familie. Imediat ce am terminat stagiul militar ne-am că­să­torit. Repede au venit şi copiii, o fată, Ana, şi un băiat, Traian. O vreme am lucrat ca şofer pe propria noastră maşină, apoi Iulia m-a determinat să renunţ.

Ea lucra într-un ONG ecologic, era foar­te apreciată, cu şanse mari de promovare. Ne-am sfătuit şi am decis împreună, ca până vor creşte puţin copiii, să mă ocup eu de ei, pentru ca ea să-şi vadă cariera împlinită, apoi să-mi îm­plinesc şi eu visul legat de militărie.

Într-o zi de toamnă, Iulia a venit foarte schimbată de la birou. De parcă ar fi fost singură acasă, a început să dea sms-uri pe te­lefon, după care şi-a deschis laptopul şi a rămas în faţa lui toată seara. Am simţit imediat că ceva nu e în regulă.

Pe de altă parte, gândul că m-ar fi pu­­­tut înşela era de neimaginat pentru mine. Aveam o familie minunată, ne iubeam, în casă domneau pacea şi bucuria. Totuşi, în sufletul meu se înfiripase o nelinişte. Într-o noapte, m-am ho­tărât să îi spun Iuliei ce mă roade, deşi teama că bănuielile mi-ar putea fi confirmate mă îngrozea.

Mi-a spus că imaginaţia mea a luat-o razna. M-a să­­rutat pe frunte, dar când am tras-o spre mine, s-a îndepărtat, zicând că este obosită. Neliniştea mea a crescut şi mai tare. Apoi, dintr-un imbold care nu ştiu când şi cum a venit, am început să lupt pen­tru ea.

Îi puneam bileţele de dragoste în poşetă, o aşteptam seara cu mâncărurile ei pre­fe­rate, deşi, undeva, în subconştient, şti­am că exa­gerez şi că prin atitudinea mea pier­deam la capitolul bărbăţie, de­venind o gospodină în toată puterea cuvântului.

Pe de altă parte, în relaţia noas­tră mai existau încă multe mo­mente frumoase, ne bucuram să fim îm­preună, să avem copii aşa de reuşiţi şi cuminţi. „Prostii” îmi spuneam. „Iu­lia are dreptate, min­tea mea a luat-o raz­na”.

Dar într-o zi, grăbindu-se la birou, şi-a uitat unul din telefoane acasă şi atunci dintr-o pornire de neoprit, am făcut ceva de care îmi este şi astăzi ruşine: am verificat convorbirile. Ce-am aflat a în­semnat falimentul relaţiei noastre. Iulia trimisese zeci de sms-uri la acelaşi număr, iar textele arătau, cum nu se poate mai bine, că soţia mea avea o relaţie cu unul dintre colegii ei. M-am simţit de par­că m-ar fi lovit cineva pe la spate. Şocat, umi­lit, gândurile mi se înfigeau în cap ca nişte cuţite: Iulia mă înşela, cine ştie de când...

Seara, când a venit acasă, i-am pus textele, transcrise pe o hârtie, în mână. Mă aşteptam la lacrimi şi la dezvinovăţiri, poate la acuzaţii pe care le meritam, dar Iulia a rămas relaxată, şi-a aprins o ţigară şi printre rotocoale de fum mi-a spus:

„Cine te-a pus să te transformi într-o gospodină? Eu am nevoie de un bărbat!”. Îmi pare rău acum, pen­tru ce am făcut, dar impertinenţa ei m-a scos din sărite şi i-am tras o palmă puternică. N-a ri­postat. „Gospodină?”. Nu hotărâsem amândoi, îm­preună, să renunţ un timp la serviciu, ca să văd de copii. S-o las să avanseze profesional? Îmi bat­jo­corea sacri­fi­ciul? Nu m-am plâns niciodată că nu mai pot să ies la un fotbal sau la o bere cu amicii mei. M-am ţinut de cuvânt şi am făcut ce-am promis. Şi-acum, asta era răs­pla­ta?

Am în­trebat-o ce-a îndemnat-o să mă înşele cu un alt bărbat. N-a răs­puns. N-a răspuns la nici una din în­­trebările mele, deşi începusem, aproape, să plâng. Cio­bu­rile feri­cirii mele se aflau la pi­cioa­re­le mele, pe po­deaua bucătăriei. Apoi mi-a făcut o propunere practică, ca la târg: „Fă o gaură în pământ, arun­că-ţi supă­rarea acolo şi poate reuşim s-o luăm de la ca­păt”, a zis.

N-o să credeţi, dar chiar aşa am fă­cut. Cu sigu­ranţă că anii de „gospodină” îmi tociseră ca­rac­terul şi-apoi, îmi doream mai mult ca orice pe lume ca Ana şi Tră­­ie­nică să nu trăiască, şi ei, coş­marul unor copii cu pă­rinţi di­vor­ţaţi.

Dar pacea dintre noi era falsă, sub­mi­nată de sus­pi­ciu­nea unei noi aven­turi. I-am propus să mergem îm­preună la un psi­ho­log sau la un preot bătrân, pe care îl cu­noşteam de­mult. A refuzat, deşi mărtu­ri­si­rea sufe­rin­ţelor mele mi-ar fi ajutat foarte mult.

Trei în­trebări îmi erau înfipte în minte, ca trei piroane. De ce m-a înşelat Iulia? Ce-i lipsise în căsnicia cu mine? Ce găsise la ce­lă­lalt bărbat?

În ce mă pri­veşte, îmi făceam re­proşuri amarnice că abdi­casem aşa de uşor, de la rolul meu de soţ ca­re-şi în­treţine fa­mi­lia, care aduce în casă bani. Doar sim­ţisem pe­ri­colul care mă ame­ninţa, prin noua mea înde­letnicire de doică, de menajeră. O fă­cusem pentru copii. Eram mândru că-i am, îi iu­beam, speram să crească într-o familie închegată, nu cum fusese a mea.

Multă vreme am crezut că gluma sinistră în care trăiam, alături de o femeie adulteră, se va sfârşi. Că ne vom regăsi armonia de altădată. Am înghiţit şi-am rămas. Dar apoi a ve­nit altă zi, o zi de primăvară, de data aceasta când Iulia mi-a spus, la fel de zâmbitoare şi re­laxată, că s-a în­drăgostit, „definitiv, de data aceas­ta”, de-un alt băr­bat. M-am stăpânit. În timpul care trecuse, zidul dintre noi crescuse tot mai înalt, iar eu o mai fă­ceam, din când în când, pe taximetristul.

Câş­tigul şi contactul cu oamenii m-au ajutat. Când Iulia mi-a dat vestea cea mare am simţit chiar un soi de uşurare, ca atunci când, după o lungă şi grea suferinţă, o rudă bătrână îţi moare şi nu te mai frămânţi pentru ea. Important pentru mine era acum ca Iulia să nu-mi ia copiii, să nu-mi ia drep­tul de a-i vedea.

Nu ne-am înţeles nici în privinţa aceasta. Au urmat certuri murdare şi violente, care m-au făcut să îmbătrânesc zece ani. Într-un final, când judecătorul a decis în favoarea mea, am plâns în hohote, în sala de judecată. „Gospodina” era la pământ.

Salvarea mea era faptul că Ana şi Trăienică rămâneau mai departe cu mine, că erau şi ei fericiţi de decizie. Jertfa mea nu fusese chiar de po­mană. Înţeleseseră ceea ce mama lor nu izbutise să facă, că doar un bărbat care îşi iu­beşte la nebunie copiii ac­cep­tă să spele vase, să gă­teas­că, să meargă după cumpărături.

Acum, fata şi băiatul meu merg la şcoală, am luat-o pe mama la mine, într-un fel, corabia a pornit iar la drum.

O nouă dragoste? Zona în care ar putea să înflo­rească e moartă. Şi aşa va rămâne, câtă vreme nu voi putea înţelege de ce am fost înşelat? De ce un bărbat care acceptă egalitatea cu o femeie, pre­luându-i atribuţiile familiale, ajutând-o să-şi îm­plinească un vis profesional, e pus la colţ şi pe­dep­sit prin trădare?

Asta nu e agresiune senti­men­tală? Să-i ucizi cuiva sufletul? M-aş bucura dacă un cititor, cineva care înţelege umilinţa în care am fost zidit, mi-ar răspunde. Un „păţit”, la fel ca şi mine, sau un înţelept.

Ieronim

Sursa: formula-as.ro