Arta, valoare în sine sau instrument?

Schimbare // „Arta începe să fie strâns legată de context, un context care impune și un angajament social”

Proiectul „Arta ca un instrument al schimbărilor sociale”, inițiat de Galeria ARSENAL din Bialystok, și-a propus organizarea unei serii de ateliere în țările din Parteneriatul Estic (Ucraina, Georgia și R. Moldova). Un tutore din Polonia, Elzbieta Jablonska, împreună cu Monika Szewczyk, directoarea Galeriei ARSENAL, au conceput acest itinerar în colaborare cu instituțiile de învățământ artistic din țările menționate. Ideea este de a lucra cu artiștii tineri/studenții de la Arte, de a-i familiariza cu practicile și metodologia europeană de predare și abordare a temelor într-un mod diferit decât cel tradițional-academist. Mai multe despre acest proiect discutăm cu Lilia Dragneva, directorul Centrului pentru Artă Contemporană KSAK.

Stimată Lilia Dragneva, în ce constă atelierul „Încălcare” pe care l-ați desfășurat în cadrul acestui proiect?

Atelierul a fost realizat în colaborare cu Colegiul de Arte Plastice „Alexandru Plămădeală”, în parteneriat cu Centrul pentru Artă Contemporană KSAK și Ambasada Poloniei din Moldova. La atelier au fost invitați să participe studenții anului IV ai Colegiului, oferindu-li-se posibilitatea să asiste la o prelegere despre noile tehnici și instrumente folosite în desen, dar şi să vină cu propriile propuneri de proiecte și, împreună cu tutorele, să lucreze la realizarea lor. La sfârşitul atelierului am făcut şi o expoziţie cu lucrările tinerilor.

Ce lucrări s-au remarcat în mod deosebit?

Mi-a plăcut ideea de a reactualiza cuvântul PACE care, în contextul zilei de azi, devine strident de actual. Este vorba de lucrarea „Amprenta” de Victoria Stoica și Maria Rudacov, dar şi ideea de a străpunge cu niște armătură din fier, utilizată la construcții, niște bucăți din lemn, destinate pentru a face focul în sobă – lucrarea „Metamorfoză” de Irina Cleşcenco. Puful de plopi, care ne deranjează la fel ca și publicitatea impusă, care este și ea o „încălcare” a zonei private – instalaţia „Universul reclamativ și semințele de plop” de Cristina Magurean. O reciclare a deșeului artistic personal – al propriilor lucrări, care n-au fost aruncate la gunoi, dar readuse la o altă viață, găsim în lucrarea „O nouă viață” de Maria Moscalu. Instalația „Omul vitruvian” de Mihaela Motruc, lucrarea video „Față-n față” de Inga Munteanu, obiectul-colaj „Cuibul” de Ecaterina Căpățină, colajul foto „Cele Trei Apusuri și Textura Originală” de Viorel Ursu, instalațiile „Canonul frumuseţii/Drumul banalităţii” și „Fire exotice” de Ana Crăciun, foto și grafica de calculator „Lilium” de frații Nicolae și Andrei Șcaterman, și instalația „Cușcă” de Viorica Zatic. Am sesizat în urma acestui atelier că avem o generație tânără foarte informată, motivată, talentată și cu capacități analitice mature.

În definiţia general acceptată, arta se identifică cu plăcerea, estetica, zăbava, își este suficientă sieși şi, deci, ar fi non-instrumentală prin excelenţă – arta există pentru artă. De ce este nevoie să o reînvestim cu alte funcții, acelea ale unui act conștient prin care să participăm la o schimbare socială?

Nu cred ca e o definiție general acceptată. E mai mult un clișeu, într-un fel depășit.
Adică, estetica normativă (hegeliană) este o noțiune viabilă, dar și discutabilă. Nu este negată și s-ar putea că anume ea ar duce spre acel „adevăr obiectiv”. Cu toate acestea, începând cu modernismul și acel concept al contemporaneității, enunțat prin eseul lui Charles Baudelaire „Pictorul vieții contemporane”, arta începe să fie strâns legată de context. Acest context, bineînțeles impune și un angajament social, mai puțin politic. Artistul este cel care pune întrebări: Cum trebuie să fie percepută o operă de artă? Ce reprezintă tabloul? Cine este artistul? Ce este arta? etc. Iar spectatorul încearcă să dea un răspuns sau începe să gândească în această direcție… Artiștii nu pot rămâne indiferenți față de ceea ce se petrece în jur. Astfel, în primele decenii ale sec. XX apar futuriștii italieni şi ruşi, expresioniștii germani, mai târziu – acționismul vienez și mulți alții.

Arta văzută ca un instrument al schimbărilor sociale este o artă angajată social?

În cazul acestei viziuni – da. Cu toate că sunt multe interpretări și concepte filosofice care ar argumenta și alte poziții, viabile și ele.

Există riscul transformării artei într-un instrument de propagandă politică? Cum aţi dori să-l evitaţi?

Arta angajată social nu are nimic în comun cu propaganda politică. Arta care apelează la intelectul spectatorului are puține șanse să miște masele – fapt indispensabil pentru conducerea unui regim, când arta devine un instrument de manipulare și propagandă. Exemplu este avangarda rusă, care a susținut revoluția din 1917 și care a fost agreată de conducere până în momentul în care a devenit evident că este prea intelectuală. Din acest motiv s-a apelat la realismul critic al „peredvijnicilor”, ulterior transformat în realismul socialist. Există activism politic care apelează la aceleași media de exprimare contemporane (practicate în acționism, de exemplu), doar că mesajul rămâne în zona sa de destinație – politico-propagandistă. Acest fapt creează confuzii, fiind vehiculat prin mass-media și deseori interpretat, inclusiv și în rețelele sociale ca un gest artistic. Rămâne la discreția spectatorului, dar și a criticilor de artă să le diferențieze.

Odată ce devine instrumentală, angajată, fie și social, arta nu îşi pierde oare valoarea intrinsecă?

Arta nu devine instrumentală. Apar noi practici, adică noi media de expresie artistică. Cum a spus un coleg (artist olandez), când a fost întrebat de ce practică arta video: ...pentru că mama m-a născut acasă și, când m-am ivit pe lume, în cameră era pornit televizorul – un fapt pe care nu l-a putut nega niciodată… Noile media apar tot mai mult în viața de zi cu zi și sunt și ele aceleași instrumente, în rând cu penelul, pensula, creionul, gipsul, pânza, culorile…

Vă mulţumesc!

Interviu realizat de Aurelia Borzin