Adevărul despre cum s-a format România Mare după o participare dezastruoasă la război: salvată de eroism, noroc și o femeie providențială

În anul 1918, după o participare în mare parte dezastruoasă la război, România reușește în mod miraculos să-și mărească teritoriul și să se unifice cu toate provinciile locuite de români. Factorii cheie au fost atât eroismul soldaților români dar și concursul diplomatic al unei femei excepționale.

Pe 1 decembrie 1918 Transilvania se unea cu România. Era un moment simbolic și totodată punctul culminant al constituirii României Mari. În martie și noiembrie se uniseră cu România, Basarabia și Bucovina, iar la 1 decembrie și Transilvania. Mai apoi la Saint Germaine en Laye, în decembrie 1919, era încheiat tratatul cu Austria şi era recunoscută unirea Bucovinei cu România.

În iunie 1920, la Trianon, prin tratatul cu Ungaria, era recunoscută unirea Transilvaniei cu ţara. În cele din urmă la Paris, în octombrie 1920, Franţa, Marea Britanie, Italia şi Japonia recunoşteau unirea României cu Basarabia. Totodată, prin tratatul de la Neuilly sur Seine cu Bulgaria, frontiera dintre România şi Bulgaria revenea la realităţile din anul 1913, adică aveam și Cadrilaterul. România Mare devenea o realitate. România atinsese întinderea sa maximă. Cea mai mare din toată existența sa statală, adică 295.641 kilometri pătrați.

Pentru cei care trăiseră realitățile războiului și au știut tot ceea ce se întâmplase din 1916 până în 1918, constituirea României Mari era văzută ca un miracol. Mai ales că România abia supraviețuise războiului, cu suprafața teritorială redusă la jumătate și o imagine proastă în fața Marilor Puteri, la finalul primei mari conflagrații mondiale, scrie Adevărul.

România adusă în pragul dezastrului de corupția și inconștiența clasei politice

În anul 1916, după doi ani de neutralitate, România intra în război de partea Antantei, adică alianța din care făceau parte Anglia, Franța și Rusia țaristă. Inamicii erau Germania, Imperiul Austro-Ungar, Turcia și Bulgaria. Intrarea în război a României a fost marcată de o inconștiență totală a clasei politice și a Ministerului de Război. Fondurile numeroase alocate încă din 1914 pentru dotarea armatei au fost cheltuite discreționar pe contracte preferențiale, pe șpagă sau nepotisme, cu sifonări grave de fonduri publice. A fost un jaf fără precedent. Deși pe hârtie, armata română era bine dotată, de fapt soldații au fost trimiși pe front, în fața unei armate foarte puternice și bine dotate ca cea a Germaniei, cu arme stricate, muniție insuficientă, cu infrastructură sanitară și de campanie în bătaie de joc. În plus, pe bază de nepotisme și trafic de influență au fost numiți comandanți total incompetenți.

Soldații au fost efectiv trimiși la moarte sigură. În plus, aliații nu s-au ținut de cuvânt, prin deschiderea unui front secundar la Salonic, pentru a ne degreva de atacuri otomane și bulgărești. Românii au rămas să lupte pe un front uriaș, înconjurați de inamici,doar cu ajutorul unor divizi rusești. Consecințele s-au văzut prima dată la Turtucaia, acolo unde un asalt general al trupelor germano-bulgare au forțat puternic liniile românești. Comandantul trupelor românești a fugit efectiv de pe front abandonându-și trupele. Cu tot eroismul soldaților, linia frontului a fost străpunsă. Dezastrul s-a produs ulterior. După ofensiva românească în Transilvania, relativ facilă, a urmat contraatacul german devastator. Trupele românești prost conduse, prost echipate au fost efective măcelărite. Totul a culminat cu ocuparea Bucureștiului de pe 7 decembrie 1916, de trupele germane. În doar câteva luni, teritoriul României s-a redus aproape la jumătate, iar capitala se afla în mâinile inamicului.

„Guvernul liberal a angajat România în război cu armata nepregătită, a subevaluat capacitatea de ripostă a adversarului şi şi-a întemeiat planurile de luptă pe promisiunile Aliaţilor. Corupţia şi dezordinea din anii neutralităţii şi-au spus cuvântul la începerea operaţiilor militare, haosul căpătând, în anumite segmente ale articulaţiilor militare şi civile, proporţii uriaşe”, scria în lucrarea sa „O istorie sinceră a poporului român”, istoricul Florin Constantiniu. România se reducea doar la teritoriul Moldovei. Guvernul și regele s-au retras la Iași. Un număr uriaș de refugiaț se prelingea pe drumurile Moldovei.

Catastrofei militare i-a urmat cea sanitară. „Piramida noastră socială e morbidă — vârful bolnav de sifilis, temelia de pelagră. A trebuit acest cataclism ca să crape mincinoasa faţadă occidentală, ca să vedem în dosul ei... într-o asemenea situaţie tragică, cu elementele de-aici, nefiind o ţară de opinie publică sau de libertate constituţională, nu se aşteaptă nimeni la o schimbare de politică internă. Guvernul, care în Franţa ar fi căzut din primele zile, şi în Italia ar fi fost asasinat, e tot atât de sigur la locul lui”, scria şi Octavian Goga după căderea Bucureştiului.

După o rezistență eroică în anul 1917, cu celebrele bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz câștigate în mod excepțional de români, ajutați și de dotările militare trimise de aliați, în primăvara lui 1918, guvernul României, speriat că armata nu va mai rezista mult, a încheiat pacea de la Buftea-București. Era o pace semnată la Palatul Cotroceni, care încălca tratatul cu Antanta, adică cu aliații noștrii. Era o pace separată cu inamicul, adică cu Germania. Condițiile erau umilitoare. Dobrogea, Cadrilaterul dar şi o parte din judeţul Constanţa erau anexate de Bulgaria, iar restul teritoriului ocupat urma să intre sub condominiul Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei şi Turciei. România ieșea din război pe ușa din dos. „Brătianu şi guvernul lui meritau să fie daţi în judecată pentru uşuratica lipsă de pregătire cu care s-a intrat în război, pentru neruşinatele potlogării pe care unii miniştri şi partizanii lor le comiseseră înaintea şi în timpul războiului; Brătianu şi guvernul lui meritau să fie aspru osândiţi pentru sutele de mii de oameni morţi de frig, de foame şi de boală, fără nici un folos pentru scopul urmărit”, scria Constantin Argetoianu.

Eroismul soldaților români și promisiunea unui om de cuvânt

Cu toate acestea, idealul de unire al tuturor provinciilor locuite de români s-a înfăptuit. Chiar și după ce Pacea de la Buftea-București. Au fost mai mulți factori care au reușit miracolul să se întâmple. În primul rând a fost eroismul extraordinar al soldaților români. Aceștia au făcut minuni în cele mai grele momente ale războiului. Evident au contat și două aspecte. Pe de o parte dotarea trupelor cu armament modern, inclusiv mitraliere, în primăvara lui 1917, plus instrucțiile generalului Berthelot.

De cealaltă parte, promisiunea regelui Ferdinand I de a da pământ soldaților combantanți, majoritatea covârșitoare băieți de la țară. În bătăliiile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, acești soldați, conduși de ofițeri patrioți, au reușit în mod eroic să salveze ce mai rămăsese din România, oprind tăvălugul german. Unul dintre cele mai eroice momente a fost consemnat pe 25 iulie 1917. Soldații din Batalionul 3 al Regimentului 32 „Mircea”, cei mai mulți băieți de la țară, rămași fără muniție, sub bombardament puternic și riscând să piardă pozițiile, au dat un atac care a intrat în istorie. Disperați că riscă să piardă pozițiile iar liniile românești să fie străpunde de germani, comandanții au ordonat soldaților un atac frontal, la baionetă. Și asta în condițiile în care nemții aveau și muniție dar și mitraliere. Soldații și-au dat jos vestoanele pentru a fi mai rapizi în atac și au dat un asalt numai în cămașă asupra liniilor inamice. „Soldaţii noştri se dezbracă de haine pentru a putea mânui mai cu înlesnire «sculele» lor. Regimentul ia hotărârea să contraatace cu rezerva regimentului, Batalionul 3, comandat de maiorul Ionescu Atanasie, care iese din adăpostul lui şi strigă din toate puterile «Înainte!» şi pleacă în fruntea batalionului direct la luptă cu baioneta. Soldaţii şi ofiţerii, îmbărbătaţi de exemplul comandantului lor, se reped cu tot avântul spre inamic, care, deşi superior ca număr, bate în plină retragere în faţa fantomelor albe care înaintau cu hotărâre spre ei, crezând că sunt africani, după cum au declarat ulterior prizonierii nemţi”, se arată în Registrul Jurnal de Operaţii al Regimentului 32 Infanterie.

„Apărarea de la Mărăşeşti a fost cea mai însemnată faptă de arme realizată de Armata Română.Lupta vitejească purtată de aceşti soldaţi-ţărani, care au întâlnit forţele germane net superioare, nu este mai prejos decât faptele de vitejie ale belgienilor sau ale sârbilor (...) Trei zile, o divizie românească a rezistat atacurilor feroce date de trei divizii germane, cărora li s-a ordonat să treacă cu orice preţ. (...) în zilele următoare, atacul s-a dat pe tot frontul de la Mărăşeşti, iar germanii au angajat în luptă 12 divizii împotriva românilor, care erau mult mai slab echipaţi şi se aflau într-o situaţie precară. Cu toate acestea, sacrificând aproape o divizie, românii au oprit atacul(...) sub norii de praf şi fum de gaze asfixiant, soldaţii germani au fost trimişi la abator (...) Soldaţii români au fost eroici şi de neclintit. Chiar dacă regimente întregi erau decimate de artileria germană şi de mitraliere, ofiţerii şi soldaţii au murit la posturile lor, refuzând să se retragă sau să se predea. Căpitanul Verneuill, ataşat pe lângă regimentul românesc, şi-a pierdut viaţa alături de camarazii lui români.”, arăta într-un articol corespondentul ziarului „The Times„ venit pe frontul românesc. S-au remarcat și mulți ofițeri precum maiorul Ignat și compania sa de mitraliere, Constantin Mușat dar și comandatul armatei române de la acel moment generalul Averescu. Nu poate fi uitată nici contribuția excepțională a Ecaterinei Teodoroiu. Efortul și eroismul soldaților a făcut ca Moldova să nu se prăbușească în mâinile inamicului.

Norocul și-a jucat și el rolul

Constituirea României Mari a beneficiat și de o doză de noroc chior. În primul rând era vorba despre destrămarea marilor imperii, Imperiul Austro-Ungar și Țarist. Odată cu prăbușirea Imperiul Țarist, Rusia comunistă ieşise din războiul ”imperialist” şi făurise premizele dobândirii autodeterminării pentru multe dintre regiunile componente ale fostului imperiu rus. A fost o șansă uriașă pentru basarabeni și români. „Pe când se negocia pacea de la Bucureşti, s-a desăvârşit şi unirea Basarabiei. Zic s-a desăvârşit, fiindcă de fapt, de când se prăbuşise Rusia, această unire era virtual împlinită. Aşa se înfăţişa ea în conştiinţa tuturor, nu numai dincoace, dar şi dincolo de Prut. Niciun moment exponenţii mişcării naţionaliste din Basarabia nu şi-au închipuit că, proclamând republica independentă basarabeană, ei constituie un stat menit să rămână cu adevărat independent. În concepţia lor, această neatârnare şi această Republică nu erau decât primul act al unirii dorite, fireşti şi fatale cu patria mumă. Dacă faptul a suferit oarecari întârzieri, era numai din motive de oportunitate, în sine problema era rezolvată, irevocabil şi indiscutabil rezolvată”, scria I.G. Duca în ”Amintiri politice”.

Mai apoi, prăbușirea Imperiului Austro-Ungar a creat cadrul perfect pentru unirea României cu Bucovina și Transilvania. „Marea Unire nu a fost rezultatul participării României la război. Nici partizanii Antantei, nici cei ai Puterilor Centrale nu au avut în vedere revoluţia din Rusia şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Raţionamentul lor s-a înscris formulei tradiţionale a raportului de putere interstate: victoria Antantei ne va da Bucovina, Transilvania şi Banatul, victoria Puterilor Centrale ne va da Basarabia, o biruinţă o excludea pe alta, astfel că nimeni nu vedea cum ar fi cu putinţă ca toate aceste provincii să intre aproape simultan în frontierele Vechiului Regat”, preciza Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. În plus, la sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918, președintele american Woodrow Wilson a introdus principiul autodeterminării națiunilor care va veni în sprijinul României.

Cele care aveau să beneficieze de acest principiu apărut la conferinţele de pace postbelice erau popoarele care au trăit în umbra marilor imperii. Aici este vorba inclusiv de românii din Transilvania. De altfel pe baza acestui principiu recunoscut în Europa la 28 martie 1918 avea lor la Roma Congresul Naţionalităţilor din Austro-Ungaria prin care se cerea de către fiecare naţiune componentă dreptul de a se constitui în state naţionale.

Pe 11 noiembrie 1918, împăratul Austro-Ungariei Carol I al Austriei abdica, iar imperiul dualist s-a destrămat. Pe teritoriul imperiului s-au format Austria, Ungaria şi Cehoslovacia. Numeroase alte provincii smulse din alte state de-a lungul timpului s-au întors la ţările mamă. Transilvania era însă pe muchie de cuţit. Ungaria o dorea cu orice preţ, iar România îi avansa de asemenea propuneri de unificare. De altfel aceasta din urmă era şi dorinţa preponderentă a intelectualilor români din Transilvania, dar în anumite condiţii.