Stiri

31 august 1989. Pașii lui Ion Ungureanu

Actualitate 31.08.2013 08:46 Vizualizări

8233

Ziua Limbii Române // Ideea de a introduce sintagma „suntem români și limba este română” în Declarația de Suveranitate citită pe 31 august 1989 îi aparține lui Ion Ungureanu

Raisa Lozinschi

Pe Ion Ungureanu, ministru al Culturii și Cultelor în perioada anilor 1990-1994, evenimentele din 1989 l-au prins la Chișinău, chiar dacă era stabilit la Moscova în acea perioadă, prigonit la ordinul lui Ivan Bodiul. La Moscova monta spectacole care îi erau interzise în Moldova socialistă. În acea vară a lui ’89, Ion Ungureanu era ocupat cu niște filmări la Studioul „Moldova-Film”. Cum a ajuns omul de artă să citească Declarația de Suveranitate pe 31 august 1989, aplaudat după încheierea fiecărei fraze de milionul din Piața Marii Adunări Naționale, și ce-a făcut în acea zi Ion Ungureanu, citiți în confesiunea de mai jos.

Întâlnirea de la Teatrul Verde

„Plecasem la Moscova de dragul lui Bodiu. Nu aveam loc aici. Moscova, oricât ar părea de ciudat, m-a găzduit și mi-a dat posibilitatea să montez ce era interzis aici, inclusiv piesele lui Ion Druță.

În ’89, am început să filmez la „Moldova-Film”, dacă nu mă înșel, în „Jocul efemer al dragostei” după un scenariu de Andrei Strâmbeanu, regizor Ion Mija. Mă aflam la Chișinău în vâltoarea Mișcării de Renaștere Națională și în serile când nu eram ocupat la filmare veneam, mă duceam, am mers la Teatrul Verde. Acolo - un miting frumos, nemaipomenit, mi se topea sufletul! După fiecare asemenea întrunire se strângeau bani în fondul Mișcării de Eliberare Națională. Am dat și eu. L-am găsit pe Andrei Țurcanu, unul dintre liderii Frontului Popular de atunci, și am stat de vorbă cu el. Nu ne puteam sătura unul de altul și se pregătea Marea Adunare Națională. Era de-acum în august. La un moment dat, el mă întreabă: dar unde ai să fii dumneata? Zic, o să fiu aici. Păi, zice, eu am să vorbesc cu ai mei, cu conducerea, poate că ar fi bine ca dumneata să citești Declarația. Cu plăcere, eu sunt aici, i-am spus.

„Scrisoarea a III-a”, citită de Ungureanu, i-a impresionat

Înainte de această întâlnire, la 15 iunie 1989, am fost invitat la Chișinău să mi se înmâneze titlul de Artist al Poporului, eu fiind la Moscova. Era ziua lui Eminescu, am ținut o scurtă cuvântare și am citit „Scrisoarea a III-a” a lui Eminescu într-o atmosferă pe care cred că n-a avut-o niciun actor vreodată în România. Atunci când citeam întâlnirea dintre Mircea cel Bătrân cu Sultanul, dialogul dintre dânșii a căpătat o confruntare a Basarabiei cu Imperiul Rus, nu cu cel turc. Ăla spunea: Am venit să mi te-nchini! La care acesta răspundea cu demnitate: Despre partea închinării, însă, Doamne, să ne ierți! Ce se întâmpla în sală, era nemaipomenit, pentru că noi recăpătam demnitatea noastră. Ce se făcea atunci în sală era transmis în direct la radio și televiziune!

Desigur, acest lucru i-a impresionat pe viitorii conducători ai Frontului Popular și în momentul când Andrei Țurcanu le-a spus că ar fi bine ca Declarația să fie citită de Ion Ungureanu au căzut de acord, inclusiv președintele de atunci al Frontului Popular, Ion Hadârcă.

Valeriu Matei i-a adus textul Declarației la hotel

Și înainte cu o zi de 31 august, de-acum intram în panică. Zic, măi, unde-i Declarația? Trebuie să mă pregătesc, fiindcă asta nu e o glumă să citești documentul ăsta. Și țin minte că a venit la hotelul „Codru” unde eram cazat Valeriu Matei, care făcea parte din conducerea de vârf a Frontului, cu textul Declarației. Cules pe multe foi la mașina de scris, aprobat de prezidiumul Frontului. Nu țin minte câte, dar mi-a luat vreo 45 de minute să-l citesc atunci, în Piață. Stăteam în acea seară cu Valeriu Matei, am citit textul, mi-am făcut niște notițe, l-am întrebat câte ceva. Eu întotdeauna lucrez cu textele. S-au făcut din mers niște corectări. I-am spus: Acum, lăsați-mă și mâine dimineață o să fiu acolo.

Înainte de aceasta, i-am spus lui Matei că, cu o zi înainte, l-am sunat de la mine din camera de hotel la Moscova pe Ion Druță și l-am invitat la Marea Adunare. Dar a refuzat. I-am spus că o adunare națională cum o pregătim noi nu poate fi fără Druță. O să-i lipsească ceva esențial. I-am făcut legătura și l-am rugat să nu spună că telefonează din camera mea, dar să vorbească din numele Frontului. Ion Druță s-a lăsat convins, fiindcă era invitat deja de o oficialitate. A doua zi, într-adevăr a sosit, nu chiar de la început, și a fost mare triumf, l-au aplaudat. Vedeți, puneam umărul. Druță și-a pregătit și un discurs. A găsit această parabolă: să alegem grâul de neghină. Zicea: Am ajuns ca neghina să conducă. Ei, mai departe e altceva că au trecut anii și a început să mai dea mâna cu neghina. Dar noi trebuie să judecăm oamenii după înălțimile la care s-au ridicat. El atunci a fost la mare înălțime.

A citit Declarația după cinci-șase ore de miting

În noaptea aceea, sigur, am dormit iepurește. M-am trezit devreme, am citit textul încă o dată, iarăși mi-am făcut notițe cu ochi proaspeți, m-am prezentat și am fost martor cum se aduna lumea în acea zi de 31 august 1989. Nu țin minte când a început Marea Adunare Națională, dar țin minte că atunci când mi-a venit rândul să citesc Declarația, se scursese vreo cinci-șase ore. Mă gândeam cu groază, fiindcă știam că există o anumită limită cât omul poate asculta după care nu mai percepe. Și asta a fost o sarcină nemaipomenit de grea pentru mine ca artist. Dar, fiind profesionist, am găsit și resurse lăuntrice și intonația care trebuie, încât atunci când am început să citesc, după mai bine de cinci ore de adunare în soare pentru acel aproape un milion de oameni, eram atât de emoționat, nu de frică, emoții de altă natură, că aveam impresia că abia acum din nou a început Marea Adunare Națională. Reacție, împrospătat totul, toate cuvintele, parcă participanții le compuneau acum!

Lucrurile au fost organizate bine

Ceea ce m-a uimit, iată când a început să se adune mulțimea – veneau detașamente, grupuri întregi dintr-un raion, din altul, cu drapelul lor, cu inscripția de unde vin. Aveai impresia că se adună tot neamul românesc aici în piață. O asemenea senzație nu am mai avut niciodată. O senzație a unui popor care într-adevăr s-a trezit din somnul cel de moarte. Era de o energie spirituală tot ceea ce se întâmpla, de parcă eram la biserică atunci când ești impresionat de contactul cu Dumnezeirea.

Apoi, a început Marea Adunare Națională. Au fost organizate bine lucrurile, fiindcă nu numai se vorbea, se mai și cânta, erau aceste momente de respiro.

Au vorbit reprezentanți din Letonia, Lituania, Estonia, Georgia. Cum îi întâlnea mulțimea, mai ales când aceștia rosteau fraze în limba română! Stimă față de noi! Doamne, ce se făcea! Ăștia care locuiesc de jumătate de secol la noi și nu știu un cuvânt pe românește… Și vor să-i respectăm? În baza la ce? Sunt rasă superioară? Și asta se întâmplă după 22 de ani de Independență…

Atunci, eram toți împreună, vorbeau și din partea găgăuzilor, bulgarilor. Eram unul, fiindcă toți aveam un ideal - să scăpăm de teroarea bolșevică.

Suntem români și limba e română!

În timpul mitingului mă mai uitam peste text, iar îmi apăreau întrebări, iarăși îl chemam pe Valeriu Matei de la tribună. Ar fi interesant de studiat, cred că a păstrat textul acela să vedeți ce corectări esențiale am făcut împreună cu Valeriu Matei.

În primul rând, erau redactări de stilistică, apoi mici precizări de nuanțe și, desigur, i-am spus lui Valeriu Matei o chestie pe care o spun acum în premieră: Zic, nu aveți aici un punct. Deși Marea Adunare era în toi, iar Ion Hadârcă era ocupat, Valeriu Matei a reușit să-i transmită propunerea mea și a fost aprobată. Denumirea corectă – cum se cheamă limba noastră. Suntem români și limba e română. Asta a fost ideea mea și momentan a fost aprobată. Dacă se păstrează acele foi, ați vedea lucrul acesta adăugat, scris de mână. „Trebuie să revenim la adevărul istoric, științific. Denumirea corectă a limbii noastre și a poporului nostru: suntem români și limba e română”, așa e scris și am citit, din câte țin minte, cu mici redactări.

Milițienii s-au prins în horă

Stăteam acolo în spate nemâncați, nebăuți, nici nu ne trebuia. Ne hrăneam cu hrană spirituală. Mă pregăteam intonațional, știam unde o să am pauze, unde o să citesc mai repede. Am făcut o dramaturgie a citirii textului.

A fost un vis pentru un actor să ai atâta auditoriu care să te asculte cu sufletul la gură. Ăsta era crezul lor. Aici nu exista conducerea și gloata, noi eram unul, o suflare. Atunci când mi s-a dat cuvântul, am simțit fiorul acesta care imediat s-a transmis și mulțimii. A pornit o a doua respirație a Marii Adunări Naționale. Fiecare frază era aplaudată. Niciodată nu a fost o unire mai mare în cuget și simțiri, așa cum zic clasicii, ca în ziua aceea.

A fost o sărbătoare acea zi. Televiziunea de la Moscova transmitea. Jurnaliștii de acolo erau dezaxați, nu știau ce se întâmplă. Se așteptau ca miliția să acționeze în forță. Ne spuneau să ne ducem să facem adunarea oriunde, numai nu în Piața Biruinței, așa cum se numea atunci.

S-au întins niște hore! În Piața Marii Adunări Naționale! Parcă întreg neamul românesc era aici la noi. Și cel mai teribil lucru era cine a intrat în horă – milițienii, flăcăii noștri! Dansau de rupeau pământul! Era miliția noastră! I-am îmblânzit, i-am adus acasă. Nu mai erau contra poporului. Cântau. Orchestra lui Nicolae Botgros. Doamne, ce făcea cu sârbele lui! Și lucrul acesta a ținut până după miezul nopții. Nu se mai sătura lumea. Acolo era cel mai interesant. Vorbeam cu lumea. Eram o mare familie atunci, o singură suflare.

Grigore Vieru a avut un rol nemaipomenit. Eram beți de fericire. Ce poate spune omul la beție. Era el, era Spiridon Vangheli…

31 august 1990 - dezvelirea monumentului lui Ștefan cel Mare

Declarația Marii Adunări Naționale a fost votată! În 1989 a fost votată această definiție că noi suntem români și limba ne este română.

La jumătate de an după Marea Adunare, mi s-a propus să vin de la Moscova să ocup postul de ministru al Culturii.

În ’90, când deja am devenit ministru, prima acțiune a fost nu numai reamplasarea monumentului lui Ștefan cel Mare, dar și restaurarea acestuia. Până atunci, de vreo trei ori a fost strămutat. În genere voiau să-l ducă în afara orașului. Datorită protestelor studenților, l-au lăsat, dar l-au mutat cu 18 metri mai în fundul parcului față de cum este acum. Veneticul de Lenin stătea în centru. Prima acțiune a mea ca ministru a fost ideea de reamplasare a lui Ștefan cel Mare în față. Era pe un postament josuț, față de cel de acum, din ciment. Nu, din piatră l-am făcut, cum a fost la început. Piatră de Cosăuți și cu brâul acesta domnesc, că nu e un prăpădit acolo, ci Domnitorul nostru, dragii mei! Statuia, monumentul a fost restaurat, fiindcă era distrus de peregrinări și delăsare. L-am resfințit. Pentru aceasta a fost invitat Mitropolitul Moldovei de la Iași, ÎPS Daniel. Și a participat și Arhiepiscopul de aici Vladimir, nu era încă mitropolit. A fost adus pământ de la Putna și presărat pe parcela ceea din fața monumentului.

Atunci când a fost dezvelit monumentul restaurat, au început să bată clopotele în întreaga Basarabie, în toate satele, peste tot. Și aici se trăgeau clopotele la Arcul de Triumf, fiindcă clopotnița nu era refăcută. Așa ne-am înțeles. Era regia mea. Și atunci, pe 31 august 1990, a început să fie marcată Sărbătoarea Limba Noastră cea Română.

Până a ajunge la 27 august 1991 la Declarația de Independență, au fost câteva trepte care duceau în sus, în sus, în sus. Și totul a culminat cu smulgerea de la imperiu și declararea independenței.”

Autor: