„Fotografii” de la protestul din 4 octombrie

Contre-jour

1. Crizanteme și zidul de scutieri

„Revoluția crizantemelor albe” din 4 octombrie, organizată de Platforma DA, a fost întâmpinată de un număr impresionant de polițiști și alte trupe din subordinea Ministerului de Interne, cum n-am mai văzut de mult la protestele din Chișinău. Chiar imaginea emblematică a zilei de ieri, se poate spune, a fost zidul de scutieri, patru cordoane, păzind intrarea în sediul Guvernului – ca pe o ultimă redută – în fața mâniei populare. Sedii de stat din care lipseau locatarii: lipsea guvernul, lipseau parlamentarii, deși au tot fost chemați să răspundă apelurilor, să intre în dialog cu societatea. Organizatorii protestului, în săptămâna ce a precedat acțiunea, au promis un număr impresionant de manifestanți. Nu a fost așa, a venit mai puțină lume decât la mitingul din 6 septembrie, singurul record de prezență l-au înregistrat polițiștii.

Dincolo de calculele eronate ale unora și de frica exagerată a altora este de fixat această fotografie a R. Moldova în toamna lui 2015, în care lumea protestează, strigă disperată că se sufocă de sărăcie și de corupție, iar guvernanții și liderii politici se ascund în spatele carabinierilor. Privită această fotografie de la distanță și în contextul a ceea ce se întâmplă în lume (războiul din Ucraina, focarul sângeros din Siria, blocada occidentală a Rusiei, criza refugiaților din Europa, relația încordată SUA - Rusia…), drama R. Moldova pare minoră, însă ea este la fel de autentică și răvășitoare, pentru că și la noi s-a atins limita de jos a suferinței. Și s-a ajuns aici nu din cauza unui cataclism natural sau a unei invazii străine, devastatoare: moldovenii se sufocă din cauza răului pe care li-l fac niște conaționali ai lor aleși să conducă țara spre o viață mai bună, nu mai proastă.

2. Un nume nou – Sergiu Tofilat

Marea problemă a Platformei DA este lipsa vorbitorilor de calitate, a retorilor care să țină cu răsuflarea oprită lumea timp de câteva ore în piață. Luat ca întreg, discursul Platformei DA e destul de incoerent și sincopat, dar asta e o problemă de fond a R. Moldova, și anume: marile breșe în potențialul său intelectual, breșe care se lărgesc odată cu exodul intelectualilor și tinerilor spre Vest… De aceea a fost o surpriză plăcută să-l auzim pe tânărul economist Sergiu Tofilat, cel care a demascat zilele trecute, printr-o analiză minuțioasă, mecanismul de delapidare a banilor pe care cetățenii moldoveni îi plătesc pentru consumul de energie electrică, cumpărată de la centrala Cuciurgan – în acest moment singurul furnizor de energie electrică în Republica Moldova. Guvernanții n-au făcut nimic pentru mult-promisa și ritualic declamata interconectare a liniilor energetice cu România. Or, după investigația efectuată pe cont propriu de Sergiu Tofilat, înțelegem și de ce n-au făcut nimic: pentru că pe partea cu Transnistria funcționează o ditamai rețea frauduloasă pentru îmbogățirea unor persoane cu greutate politică (Vlad Plahotniuc, Evgheni Șevciuk…), ceea ce pe direcția Vest, cu România, nu există și probabil ar fi și mai greu de pus la cale. De unde se vede că interesele private, ilegale, ale exponenților guvernării se pun de-a curmezișul consolidării siguranței energetice a statului, despre care s-a vorbit atât de mult în ultimul timp, mai ales în contextul șantajului energetic rusesc la adresa Europei.

Cu asemenea inițiative, studii, intervenții punctuale – chestiuni presante, care lovesc în buzunarul cetățeanului (fără deosebire de naționalitate, opinii politice și de ce mai vreți Dvs.…) – trebuie atacați guvernanții, cerându-li-se soluții clare, transparente și imediate. Revelația celor 6,5 cenți criminali per kilowatt, pe care a făcut-o Sergiu Tofilat pentru moldoveni, nu trebuie să intre în arhiva știrilor de presă, ea trebuie menținută în actualitate, în așa fel ca guvernul, procuratura să nu mai aibă încotro, să fie obligate să cerceteze problema, să înlăture această schemă de spoliere a cetățenilor.

Deconspirarea fraudelor din sectorul energetic nu se poate opri aici: celelalte sectoare ale economiei naționale se află în aceeași situație. Ce se întâmplă la gaze, unde mult timp n-am avut un contor pe teritoriul R. Moldova, la ape, la monopolurile de import ale cărnii, legumelor și altor produse?... Ca să ataci punctual și eficient guvernarea cu asemenea probleme, bine argumentate, greu de contestat, ai nevoie de experți independenți care să vrea să descurce ițele corupției din R. Moldova, în toate domeniile. Adică, e nevoie de un „Cabinet din umbră”, care să fie mai mult decât un talk-show televizat, ci o echipă de specialiști, de profesioniști străluciți capabili oricând să producă un program alternativ de guvernare.

3. Țintele protestatarilor – oligarhul și socialistul

Cele două ținte ale protestului de duminică au fost oligarhul Vlad Plahotniuc, identificat de vorbitori și confirmat de manifestanții din PMAN ca răul principal din Republica Moldova, iar a doua țintă, care s-a propus singură spre huiduială, este socialistul de Sadova. Igor Dodon a avut imprudența să iasă în fața mulțimii, care venea spre parlament, ahtiat cum era să fructifice partinic momentul protestatar, dar n-a reușit. A fost înjurat copios și a trebuit să se replieze pentru a nu ațâța spiritele mult prea înfierbântate. Pe Dodon nu l-a salvat de la mânia populară nici faptul că a dat mâna cu Andrei Năstase, liderul Platformei DA. Șeful PSRM este văzut ca un trădător național, iar protestele sale de partid și le poate organiza numai cu susținerea Rusiei și cu mercenari de închiriat contra unor sume de bani. E bine că s-a evitat intrarea protestatarilor în clădirea Parlamentului, întrucât ar fi fost cu siguranță o diversiune care ar fi amendat grav activitatea de până acum a Platformei DA.

Pe de altă parte, e cam stranie această inițiativă a liderilor Platformei de a se deplasa spre Parlament, știind bine că acolo nu se aflau deputații din alianța de guvernare și că singurii care doreau să profite de această acțiune de protest erau deputații socialiști ai lui Dodon. Nu îndemni și nu faci mișcări de trupe într-o situație ca aceasta în care manifestanții tăi, proeuropeni, munciți de griji și disperare, se ciocnesc cu protestatarii proruși, radioși și ghiftuiți, care tocmai au ascultat un cântec de Gazmanov și au intonat refrenul cu „M-am născut în URSS!”.

A fost o secvență edificatoare, care ar trebui să le spună încă o dată fruntașilor Platformei DA cu cine se cuvine și cu cine nu se cuvine să te solidarizezi în lupta anti-oligarhică de salvare a R. Moldova. Dodon și Usatîi nu sunt persoanele cu care să pornești la drum și să vrei curățarea terenului de uscături în R. Moldova. Pentru că tot ce își doresc aceștia este înlocuirea oligarhiei locale cu mafia rusă, și mai feroce, și mai criminală. O delimitare este necesară. Nu te poți înfrăți cu Dodon și Usatîi și, mai ales, cu „Antifa” lui Petrenco (pledoaria pe Facebook a lui Viorel Țopa în apărarea lui Petrenco rămâne jenantă și descalificantă, indiferent de compasiunea pe care o trezește unora arestarea extremistului pro-rus). Scopul nu scuză mijloacele. Mai bine faci lucrurile mai lent, mai puțin spectaculos, decât să te aliezi cu agenții Moscovei, care niciodată nu vor dori binele R. Moldova.

4. Nevoia de dialog. O evoluție e mai bună decât o revoluție

Vine frigul și crizantemele se vor ofili, nemulțumirile, tensiunile însă n-au să slăbească. Așa încât e nevoie ca și guvernarea să reacționeze la revendicările societății civile care, iată, are deja o lună de proteste non-stop. Situația poate fi dezamorsată prin reforme reale, prin satisfacerea unor revendicări, adevărate și legitime. Așa cum se știe, o evoluție e mai bună decât o revoluție și ar fi de preferat în situația noastră, când riscul unor confruntări violente este tot mai mare: agresivitatea protestatarilor a crescut, am văzut-o pe viu, duminică, și tot asta ne spun și sondajele.

Lipsa de reacție a guvernării la cerințele poporului este șocantă și simptomatică pentru starea în care se găsesc toate instituțiile publice din R. Moldova – justiția, procuratura, CNA, CNI etc. Sunt slabe, ineficiente, lipsite complet de autonomie decizională. Ai impresia că și partidele, politicienii nu-și mai aparțin, nu se mai recunosc în doctrinele lor și nu aparțin nici alegătorilor care i-au votat și în fața cărora s-au angajat cu niște promisiuni. Par cu toții ostaticii unui centru ocult de putere. O demonstrație mai convingătoare a noțiunii de „stat captiv”, decât această paralizie de voință la toate nivelele, nu se putea inventa.