Uşa către Busuioc…

Antidot

Ieri-seară, acum un an, el murea. Iar noi trăiam-nu ştiam pentru că era luni şi era toamnă ca de obicei îndrăgostită de galben-arămiu, şi noi ca de obicei nu aveam timp ca să ne oprim cinci minute şi să (ne) întrebăm „ce mai faci?”. Tot credem că vom reuşi „mâine”, uitând că suntem anunţaţi din timp doar despre nunţi, botezuri şi aniversări, moartea venind mereu pe neaşteptate…

Noi trăiam-nu ştiam şi pentru că, în pofida celor aproape 84 de ani pe care îi avea, îi remarcasem prezenţa de excepţie, cu doar câteva zile mai devreme, la adunarea generală (sau ordinară, nu mai contează) a Uniunii Scriitorilor, care s-ar putea să rămână în istorie tocmai pentru că a fost el acolo. Şi eram convinşi că, precum spunea odată o carte din care astăzi ţin minte doar titlul, „va trăi veşnic” - aşa cum am crezut eu-copil-fiind, timp de 16 ani, despre bunicul meu care, atunci când eu văzusem lumina zilei, rotunjea cel de-al optulea deceniu de viaţă... Dar „veşnicia” e o chestie convenţională, totuşi.

Acum un an, în seara de 8 octombrie, se stingea scriitorul Aureliu Busuioc.

Nu am pretins la suferinţa supremă - sunt oameni care au un mult mai mare drept la ea. Nu am pretins nici la suferinţa celor care l-au urât - credeţi că puţini au fost cei care au plâns pentru că şi-au pierdut „obiectul urii”? Eu am avut propria-mi ură, faţă de propria-mi persoană, în acele zile - cea de a nu fi reuşit să-i vorbesc şi, mai ales, să-l ascult pentru ultima dată, un vorbit-ascultat din care urma să apară un interviu pentru o publicaţie bucureşteană.

Dar a fost… zăpăcit anul 2012 şi ne-am tot amânat reciproc. Ba eu nu aveam stare, ba el mă ameninţa că „poţi să vii, dar n-o să-ţi deschid uşa, pentru că nu-i stă bine unui bărbat să apară bolnav în faţa unei femei”. Căci bărbat a fost şi a rămas până la ultima suflare... L-am ascultat şi am aşteptat, într-un fel de disperată căutare de sine faţă în faţă cu Aureliu Busuioc. I-am recitit, aşteptându-l, „Singur în faţa dragostei”, i-am citit „Jurnalul cubanez”. Am aşteptat până când… n-a mai fost loc de aşteptare şi acum mă gândesc că ar fi trebuit, totuşi, să merg la el, căci niciodată nu ştii când ţi se deschide o uşă.

Sigur că uşa poate rămâne închisă, dacă ţi se deschide însă, devii mai bogat.

Eu sunt mai bogată graţie celor 12 ani în care am avut norocul să comunic cu Aureliu Busuioc şi chiar am indicat asta (aşa se spune în limbajul specializat) într-o simbolică declaraţie de avere, făcută de-a lungul timpului. Pentru mine, el a fost „conştiinţa epocii”, nu pateticii patrioţi „din oficiu”. Şi de aceea, probabil, în acest an ce s-a scurs după 8 octombrie 2012, nu o dată m-am întrebat ce ar zice „despre asta” sau „despre asta” tocmai Aureliu Busuioc…

Astăzi, singura uşă care ne-a rămas spre Aureliu Busuioc sunt cărţile. Ieri, Mircea V. Ciobanu anunţa că la Editura „Arc”, în colecţia „Cărţile care te salvează”, a apărut un volum despre „aristocratul literelor româneşti din Basarabia” pe care l-a scris pentru elevi, studenţi şi profesori, „ca dovadă că scriitorul Busuioc continuă să ne fascineze”. Astăzi, „Cartier”, editura care i-a fost, poate, cea mai fidelă în aceşti ani de până şi după moarte, pune în vânzare „Unchiul din Paris” - unul dintre cele două, alături de „Singur în faţa dragostei”, romane scrise de Busuioc în cei 40 de ani de „creaţie” în epoca sovietică. „Busuioc şi-a lăsat temele şi subiectele pentru alte vremuri. Cele de după 1990. Şi a scos câte un roman o dată la doi-trei ani. Ca un scriitor profesionist occidental”, menţionează editorul Gheorghe Erizanu care, în acelaşi timp, se întreabă retoric: „Nu înţeleg cum „Unchiul din Paris” a putut să apară în acele timpuri?!.”. Poate aflăm, citindu-l. Şi ni se va deschide uşa.