Românul care a jucat la FC Barcelona cu patru decenii înaintea lui Hagi: S-a născut în Basarabia!

Manualele de istorie acordă puţină importanţă marilor sportivi ai României. Primează bărbaţii de stat şi evenimentele din jurul lor, chiar dacă Nadia, Patzaichin, Gruia, Bellu, Hagi, Ilie Năstase, Gabriela Szabó sunt numele cu care ne protejăm şubredul brand de ţară printre străini. E drept, în replică, cu jena sau reţinerea de rigoare, sunt uneori invocaţi şi Dracula I, şi Dracula II, zis şi Nicolae Ceauşescu.

Manualele de istorie sunt însă şi mai zgârcite când vine vorba de gloriile sportului autohton făcute uitate, prin cenzură şi denigrare, în anii comunismului. Printre ele, la loc de frunte este şi basarabeanul Nicolae Simatoc-Szegedi, unul dintre cei mai buni fotbalişti ai Europei şi, cu siguranţă, cel mai important jucător român al anilor 1940 şi 1950.

În cei 19 ani de carieră ai săi, patru de juniorat şi 15 de profesionism, Simatoc a jucat peste 200 de meciuri oficiale în care a înscris 20 de goluri, reuşind să câştige două titluri de campion naţional (în Ungaria şi Spania), patru titluri de vicecampion (două în România şi câte una în Ungaria şi Italia), o medalie de bronz în Campionatul României, de două ori Cupa Spaniei şi alte două trofee în Spania: Cupa „Eva Duarte de Peron“ şi „Martini-Rossi“. Lista este completată de opt selecţii în prima reprezentativă a României şi de cel mai important trofeu internaţional: Cupa Latină, precursoarea Cupei Campionilor Europeni, actuala Ligă a Campionilor, câştigată cu FC Barcelona.

Octavian Ţîcu şi Boris Boguş, specialişti în istoria sportului, vin să umple golul lăsat în istoriografia română în privinţa trecutului acestui excepţional fotbalist. Cei doi profesori de la Chişinău au publicat în 2013, la editura Cartdidact din Chişinău, volumul „Nicolae Simatoc (1920-1979). Legenda unui fotbalist basarabean de la Ripensia la FC Barcelona“. Cartea constituie principala sursă de documentare a acestui articol.

Junior la „Ripi“

Nicolae Simatoc, născut Șmatoc, la 1 mai 1920, în Grimăncăuţi, un sat din nordul Basarabiei, e descoperit, la 14 ani, de un antrenor al Ripensiei Timişoara, cel mai important club de fotbal din România acelor ani, în timp ce bătea mingea cu alţi copii pe maidanul de lângă pârâul din satul natal. Scena este redată de Silvio, fiul marelui fotbalist: când s-a oprit maşina, din ea a coborât un domn care s-a apropiat de copii şi i-a privit îndelung.

Apoi l-a chemat pe tânărul Simatoc, care se evidenţiase prin statura impunătoare pentru vârsta sa, dar şi prin tehnicitate şi calităţi fizice, şi l-a întrebat cine este, ce vârstă are şi cine îi sunt părinţii. Străinul a venit la familia lui Simatoc, a vorbit cu părinţii săi şi le-a spus că fiul lor este un mare talent şi că are în faţă un viitor fotbalistic extraordinar. La scurt timp, şi-au făcut bagajele şi au plecat în trei: antrenorul, tânărul Nicolae şi mama sa. Tatăl fotbalistului a rămas în sat şi nu s-au mai întâlnit niciodată.

Aşadar, basarabeanul ajunge la Timişoara în 1934, la trupa de juniori a Ripensiei, prima echipă profesionistă din România, urmaşa nu mai puţin prestigioasei Chinezul Timişoara. Cele două echipe bănăţene ajunseseră la nivelul celor mai puternice cluburi din Europa, cu jucători care puteau evolua la orice club de primă mână din lume. Bunăoară, Chinezul învingea Wiener Wienstadt, campioana Austriei, cu 5-0 (1924), FC Bilbao, cu 3-0 (1926) şi Oxford City, campioana Angliei, cu 7:1. Ripensia, la rândul ei, administra celor de la AC Milan, în 1938, un concludent 3-0. Acesta era contextul în care s-a format ca jucător tânărul Simatoc.

Juniorul Simatoc a fost crescut, educat şi lansat la cea mai aristocrată echipă de fotbal a României, cum o botezase un alt basarabean, Ioan Chirilă, în cel mai modern şi mai avansat oraş al ei. Ripensia, asemenea Barcelonei, era mai mult decât un club. „Ripi“ nu a însemnat doar o echipă extraordinară, ci şi un mod de viaţă, o grupare care impunea respect nu doar pe gazon, ci şi în afara lui. Jucătorii Ripensiei erau admiraţi atât pentru fazele spectaculoase sau golurile uluitoare, cât şi pentru felul lor de a fi, prin aluzia la cultura fotbalistică de altădată, de tip vienez, ce amintea de stilul, rafinamentul şi eleganţa Imperiului.

Acesta este universul în care soseşte tânărul Simatoc la Timişoara, un spaţiu urban cosmopolit, care i-a dezvoltat calităţile de fotbalist, dar şi personalitatea, caracterul şi gusturile estetice. Aici a învăţat maghiara, germana şi sârba (până la finele vieţii, pe lângă aceste trei limbi, plus româna şi rusa „aduse“ de acasă, Simatoc avea să mai înveţe italiana, catalana, spaniola şi engleza).

La 18 ani, după patru ani de juniorat, Simatoc este cooptat în echipa de bază a Ripensiei. Semnase, conform uzanţelor clubului timişorean, pe o perioadă de doi ani. Odată cu semnarea contractului, jucătorii erau angajaţi în serviciu la diferite firme din oraş şi împrejurimi, o politică a clubului, care nu admitea ca jucătorii săi să se ocupe doar de fotbal.

Clubul acorda prime de joc de la 700 de lei în sus. La întâlnirile importante, acest bonus ajungea până la 3.000 de lei. Pentru comparaţie, în România acelor vremuri, 1 kg de pâine albă costa 7 lei, 1 kg de cartofi – 10-15 lei, un kg de carne de porc – 15 lei, 1 kg de vită – 10 lei, o raţă – -20-30 de lei, uleiul de floarea-soarelui – 18-22 de lei, cel de cânepă – 25-30 de lei, o butelie de vin bun – 12 lei, o bere la sticlă – 4 lei, o tunsoare – 4 lei, un bărbierit – 3 lei.

Debutul lui Simatoc în fotbalul mare are loc pe 28 mai 1939, într-un meci pe care Ripensia l-a pierdut în faţa celor de la Juventus Bucureşti. În a doua jumătate a lunii decembrie a aceluiaşi an, Simatoc face şi prima deplasare în străinătate, în fosta Iugoslavie. Consacrarea sa vine însă abia în 1940, la sfârşitul acestui sezon el fiind deja un nume cunoscut în fotbalul românesc. Juca mijlocaş-dreapta, o poziţie cu pretenţii pentru jocul furtunos al Ripensiei, iar la cei 1,95 m ai săi (purta 48 la pantofi), era apreciat pentru tehnica sa şi pentru precizia extraordinară a -paselor.

Sezonul 1940-1941 a înseamnat şi ultimul pentru Ripensia în Divizia A, o ediţie marcată de schimbările teritoriale şi politice din România. În septembrie 1940, Ripensia a jucat ultimul meci al anului pe stadionul Electrica, atât de drag lui Simatoc, împotriva celor de la Unirea Tricolor. La scurt timp după acest meci, din cauza instaurării guvernului legionar şi a situaţiei politice interne, campionatul de fotbal al României este sistat. Legionarii desfiin-ţează Uniunea Federaţiilor Sportive (cu cele 22 de federaţii ale sale) şi o înlocuiesc cu Organizaţia Sportului Românesc.

Încep măsurile antisemite şi în sport, FRF fiind obligată să desfiinţeze toate echipele care aveau conducere „necreştină“… Toate aceste măsuri, completate de rebeliunea legio-nară din ianuarie 1941, au paralizat activitatea sportivă din ţară. Însă nu şi pe cea a echipei naţionale. -Astfel, la 1 iunie, Simatoc este convocat pentru a doua oară la lotul naţional, pentru un amical cu Germania. Meciul s-a jucat pe stadionul ANEF, în faţa a 40 de mii de spectatori, şi a fost câştigat de aliaţii noştri de atunci cu 4-1.

Bucureşti – Oradea – Budapesta şi retur

Nicolae Simatoc a jucat ultimul său meci la Ripensia în noiembrie 1941, după care, la 21 de ani, cu o medalie de argint şi una de bronz câştigate cu echipa bănăţea-nă în campionat, pleacă la Carmen Bucureşti, echipa magnatului Mociorniţă. Motivul era unul relativ simplu: rigorile războiului făceau ca toţi tinerii apţi de serviciul militar să fie concentraţi în unităţile militare.

Perioada a frânt cariera multor talente sportive din România. Acest deznodământ voia să îl evite şi Simatoc, cel mai bun mijlocaş de bandă al momentului în România, când a decis plecarea la Carmen Bucureşti.

În sezonul 1941-1942, deşi figura în echipa de bază, Simatoc nu jucat nici măcar un meci. Perioada a fost însă benefică pentru viitorul său, având timp să reflecteze asupra carierei sale. În anii tulburi ai conflagraţiei mondiale, cu un campionat intern suspendat sau dezor-ganizat, Simatoc face un pas care avea să îi marcheze întreaga existenţă ulterioară: se legitimează la Clubul Atletic Oradea (CAO), o altă echipă--etalon a vremii.

CAO juca din 1940, după anexarea Ardealului de Nord, în campionatul Ungariei. Simatoc optase astfel pentru un campionat mai puternic, mai bine organizat şi mai generos financiar. Era o alegere pragmatică, făcută pe măsura valorii şi talentului său. Au mai existat şi alte raţiuni pentru care a plecat la Oradea. Mai întâi, mulţi dintre colegii săi de la Timişoara au ales să joace la Oradea, plecând în Ardeal, fie pentru că erau maghiari, fie pentru că doreau să cunoască o altă dimensiune a fotbalului. Le-a urmat drumul. Apoi, în cazul lui Simatoc a cântărit şi faptul că România pierduse Basarabia, legăturile sale cu cei de acasă fiind astfel, practic, tăiate.

CAO, cu Simatoc în echipă, câştigă în ediţia 1943-1944 campionatul Ungariei cu 13 puncte în avans faţă de Ferencváros, portdrapelul fotbalului maghiar, clasată în acel an pe locul doi. A fost pentru prima oară când o echipă din provincie devine campioană a Ungariei (în 1948, CAO, rebotezată de comunişti Întreprinderea Orăşenească Oradea, câştigă titlul naţional şi în România, fiind singura echipă câştigătoare în campionatele a două ţări). În ediţia 1944-45, însă, întreruptă din cauza războiului, Simatoc mai joacă un singur meci pentru orădeni, după care pleacă la Vasas Budapesta. În aceeaşi perioadă mai prinde două meciu-ri şi la naţională.

Pe lângă viaţa fotbalistică, anii petrecuţi la Oradea şi apoi la Budapesta i-au adus basarabeanului şi două schimbări majore în viaţa personală. Mai întâi, o va întâlni pe viitoarea sa soţie, Etel Sztolárcsik, ingenua descendentă a unei familii aristocrate maghiare, cu care se va căsători în 1945, în România. Al doilea moment important este schimbarea numelui: Simatoc adoptă numele de Miklós Szegedi, inspirat de numele oraşului Szeged, din apropierea -Timişoarei.

De-a lungul vieţii, obligat şi de conjuncturile vremii, Nicolae Simatoc şi-a schimbat numele de trei ori. Născut Şmatoc în Basarabia, se consacră cu numele de Simatoc în România, după care devine Szegedy în Ungaria, nume pe care l-a folosit curent, împreună cu cel de Simatoc, şi după ce a emigrat în Occident, pentru ca în Australia se devină Sims.

Citiți continuarea pe site-ul „României Libere”.